Orasul meu infect pe care il iubesc
O dimineata cainoasa de februarie. Ceata s-a plictisit si s-a asezat pe asfalt, imprietenindu-se cu pamantul umed de 5 cm de pe langa borduri si facand impreuna o mazga de toata frumusetea care se lipeste cu placere de parbrize si vopsele metalizate. In autobuz se aud mesaje sonore care anunta statiile si poeziile eterne care incep cu “Stimati calatori” ba chiar un ecran mare si frumos indica pozitionarea pe harta in timp real si numele strazilor din imprejurimi. Este cald si placut insa oamenii sunt aceeasi nespalati care calatoresc pe ruta asta de ani de zile. Sunt de 2 categorii: tigani tupeisti si zgomotosi pe care iti vine sa-i bati numai in dinti si oameni batrani si ingalati care calatoresc in galosi si izmene asa cum umbla si la ei in ograda. Ici colo mai vezi cate un student sau scolar care se uita in zare cu gandruile ratacite. Acum cativa ani daca iti suna telefonul mobil si indrazneai sa raspunzi se uitau la tine toti si te studiau din cap pana in picioare cu o privire dusmanoasa de genul: “ia uite-l si pe-asta. s-a ajuns, se da mare ca are celular” de iti era frica sa nu ti-o iei asa…far motiv. Azi nu mai sunt chiar asa de disperati cocalarii si negroteii care se suie plini de noroi pe adidasii de firma luati din mall. Ma abordeaza unul negru imbracat in alb ca un rapper de NY si scoate din buzunar un telefon cu clapeta si ma intreaba:
- Baiatu, cumperi un telefon?
- Nu multumesc. Nu am nevoie
- Da unde vand si eu telefonu asta?
- Nu stiu ma. Da-l si tu pe internet. Ce ma intrebi pe mine? (in ochii lui ii licareste o privire glorioasa, ceva de genul “da ba! cum de nu m-am gandit pana acum?”)
- Ma ajuti tu sa-l vand pe internet? (eu in gandul meu: cine m-o fi pus sa deschid gura?)
- Nu stiu ma, du-te cu el in targ, la piata, e treaba ta.
Ma mut din locul ala si hait! Dau peste alta surpriza. Un nene foarte popular, care glumeste cu femeile batrane care stau pe scaune cu sacosele pline de sticle de lapte si cu oamenii aia nebarbieriti si cu moaca de drojdier, controleaza de bilete sau abonamente. Cine n-are, da zece mii si cumpara bilet de la el. E atat de simplu! Toata lumea da cate 10 mii, ca pe vremuri la taxatoare. Oricum daca ar fi mers cu maxi-taxi era logic sa dea 1 RON. Adica… el e unul singur, iar infractori sunt toti, si se cunosc de atata vreme… cum ar fi sa ii dea pe toti jos si sa le faca proces verbal? E o imagine ca de nuvela… meseria asta de controlor parca e ceva cu care satul romanesc a trait de cand exista el, asa cum exista si veterinar, postas sau preot…asa exista si un controlor la linia asta preoraseneasca. Este omul ala care ii cunoaste pe toti si manipuleaza zvonurile si barfele. Resursa de media locala.
Arunc o privire pe fereastra. Autobuzul oprit in statie imi da ragazul sa clipesc de 2 ori si sa cred ca nu e adevarat ce vad. Un mare bolovan de beton, cat un trabant, trantit pe noroiul de peste bordura, o roaba cu cateva bare de fier-beton in ea, un baros si un betivan ratat cu un bonfaier in mana langa el. Cat de foame sa-ti fie sa tai fierul dintr-un bloc de beton de 2 pe 2? Pleaca autobuzul, in fuga vad o femeie cu un carucior de butelie care cara un butoi plin cu laturi sa-l verse la canalul de la sosea, si 2 copii trimisi de parinti la cismeaua de la sosea sa umple 2 bidoane cu apa. De jur imprejur numai vile impunatoare, undeva in spate pe straduta de unde vin astia (si n-au canalizare si apa curenta)…case acoperite cu carton bituminos. Se aude vocea aia de SF: Urmeaza statia, mai lipsea sa zica: suntem in Bucuresti in anul stelar 2009.
Ma dau jos, la semafor un BMW superb deschide usa si cad gratios pe asfalt un pachet de tigari si un pahar de cafea gol, dupa care demareaza cu scartzuri. In tramvai cu castile pe urechi si google reader pe telefon, umar la umar cu multa lume plictisita deja uit de tot ce ma inconjoara si intru in lumea mea. Parca pe masura ce ma apropii de centru, devin din ce in ce mai normal, si mai potrivit in context. Lumea in jurul meu devine mai amabila, o simpla atingere se lasa cu scuze explicite si zambete.
Observ foarte multe cravate, tinute sobre si elegante, priviri ale unor oameni cu ganduri si griji mai complexe decat imi pot eu imagina, si cu siguranta mult mai indepartate de capra vecinului.
In concluzie
Nu le poti cere oamenilor sa fie mai inteligenti decat sunt, mai simtiti, mai curati si mai respectuosi unul cu altul. Din pacate fiecare traieste dupa valorile pe care le-a capatat sau care sunt relevante in anturajul lui. E pacat ca suntem inca o tara comunista, ca distrugerea si vanzarea la fier vechi e un mod de viata, ca respectul pentru serviciile publice de transport se obtine cu japca, sau ca prostul care matura soselele noaptea ( las’ ca de-aia e platit) strange gunoaiele bastanilor. Nu le poti cere sa nu mai puna atata valoare pe bunurile materiale si pe “ce zice lumea” si sa se mai uite si in jurul lor putin. Nu ai decat sa inchizi ochii, sa iti vezi de problemele tale si sa astepti si sa speri ca se vor schimba mentalitatile. Trist.
