M-am trezit intr-o zi, de fapt era cam noapte, pedaland pe bicicleta foarte grabit. Nu m-as fi trezit dar imi era foarte cald si nu stiam de ce transpir. Se facea ca ma grabeam foarte tare si se mai facea ca aveam in spate un ditai ruxacul, usor dar mare cat casa, de a carui umbra ma speriam periodic de cate ori treceam pe langa cate-un felinar. Era 4 jumate si eu pedalam frenetic. Ma culcasem la 2 si dupa doar 2 ore de somn nici nu mai stiu cum mi-am aruncat chestii in ruxac si am iesit glont. In fine, ajung eu la Dady, las ciclomobilul si mergem impreuna la statia de masina pt ca deja RATB-ul a inviat. Mai bine zis el merge, eu alerg 2-3 pasi si merg 2-3. Exact ca un copil mic pe langa tacsu. Are asta o goana pe loc drept mai ceva ca mobra. Ca prin vis ajungem in gara, acolo hop-top ajung si Mati, Lesi si Ade, ne urcam in tren, nashul n-are nimic impotriva si hatz, smucitura aia celebra care te anunta ca “Pa Bucuresti infect” si-ti aduce aminte de vesnicul “Munte venim”. Trenul era un ceva…rapid…care nu oprea dupa cum vor toti cascatii. Deci traseul nostru incepea sa se contureze vag. Sinaia…nu prea sunt vai misto…las ca vedem. Concluzia a fost simpla: mergem la Mati luam hamurile si coarda, ne dam putin pe stanca si de-acolo o luam pe-o vale nemarcata vedem acolo.
Si uite asa ne trezim noi in Sinaia cu noaptea in cap, fara mancare la noi… si fara planuri, nici macar fara sa verificam un site de meteo, ca avem chef sa alergam putin. Luam si mancare, luam si jucariile de catarat si ne punem pe alergat. Astia aveau mancarime la talpi… am reusit sa imi reglez pasul cu al lor abia dupa ce am trecut la cracii goi si eu. Ajungem la stanca la Sf Ana, si incepem joaca.
Ma rog, aici am pozat mai mult decat sa ne cocotam, pt ca tehnica e departe de membrele noastre. Doar Dady si Mati mai misca ceva. Mancam noi si plecam finaly in sus, printr-o padure abrubta unde dam de un refugiu fain Sf Ana, si de un mic Firefox in carne si oase, nush ce versiune era. Oricum, era blanda si curioasa, chiar fotogenica si indrazneata. Dady era sa se aleaga nu niste turbare dar daca nu ar fi el cretin atunci cine? Facem si aici poze de haifaiv si plecam.
Ne intersectam in drumul forestier cu niste ATV-isti, MANEL-ari, BURTO-pensionari, unii ne intreaba cat mai e pana la Stana Regala, juma de ora li se pare o vesnicie…, ne punem parazapezile si incepem sa urcam pe Valea Pelesului.
Aici incepe se ni se intample ce am scris in titlu. Sport extrem. Catarare pura, vegetatie amazoniana, urzici virgine si suculente. Oriunde puneai mana, piciorul, ochiul, limba te piscai si injurai de mama focului. Durerea se imbina cu usturimea intr-un mod in care scarpinatul devenea inutil iar singura idee geniala era “mergi mai departe”.
Nu insist, si-asa vad ca postul devine lung…. Pe valea asta se gasesc afine, zmeura, mure… cat sa termini un sul intreg roz si cu textura catifelata… asa ca savuram cum se cuvine darurile naturii si zicem ca scufita Rosie “Ce-o fi o fi”. Dady gaseste undeva mai sus, o sanie intacta si decide s-o care cu el. Lesi gaseste si el un faras dar nu se multumeste cu atat si continua sa mai caute…asa ca norocul ii surade cu un craniu de oaie sa-i zicem moarta…desi radea. Ca sa ii completeze zambetul gaseste si maxilarul dar cred ca era de la un model cu mai multe locuri de purici pt ca e de 2 ori mai mare decat craniul.
Ajungem noi sus, la Piatra Arsa, bem apa, mergem ca pe bulevard pe platou, si ne prostim la greu cu asfintitul.
Apoi decidem sa plecam spre Padina, de-a dreptul prin padure, ne zgariem de brazii care se incalcesc tot mai tare in intuneric ca sa nu ne lase sa trecem, refuzam sa ne aprindem frontalele pt ca inca mai e o lumina albastra foarte slaba care ne face brusc pe toti sa avem o revelatie. Baaaaaai! Suntem de-aiurea printr-o padure, rataciti, dar stim clar unde, liberi, de capul nostru, fara griji acasa, fara ora de sosire, fara planuri nereusite, fara frici inutile. Pur si simplu suntem, si savuram prezentul, respiram adanc si ne bucuram de aerul asta tomnatec, de inserare, de liniste, si de bucuria de a fi impreuna aici. Este wooooow, zuberb! Poetic dar al naibi de fain!
Ajungem si la Padina, intrarea triumfala cu sania in spate naste exclamatii: “Poate ca vor sa stea aici pana la iarna…” Mancam noi pana crapam cu 40 de roni…pret in care bem si cate 2 ceaiuri de caciula (cea mai eftina cabana din cate ezista) si plecam mai departe. Urcam inca 1 ora si dormim la refugiu.
A doua zi e cam trista. Suntem toti atinsi de febra musculara ce se va instala peste cateva zile…Acum e doar o senzatie de lene, pe care toti o neaga si o “domina” mental dar pe care nu e niciunul in stare s-o depaseasca fizic. E clar ca suntem toti rupti dupa goana nebuneasca de ieri, si dupa sedentarismul din oras. Asa ca ajungem la Omu cu mare sictir iar de acolo ca niste capre negre ne aruncam in gat pe Valea Cerbului pana la gura Diham…ca deh incepuse sa tune si nu mai aveam timp sa ne ratacim.
A urmat o febra de 4 zile, cu urlete la care se intorcea toata terasa inclusiv chelnerul atunci cand unul nu recunostea dar era strans de picior si cam atat. Ne-am ales cu multe poze, cred ca o sa facem niste desene animate din ele.
