Gianina mi-a marcat tinerețea. S-a încăpățânat mereu să ne arate că lucrurile se pot face și altfel și a cam reușit, încă de când prezenta meteo la PRO TV. Pentru că termenul nonconformist nu se contrazice cu jovial. Are un umor subtil, o finețe în gesturi și mai ales o carismă unică cu care te dezarmează.

Gianina nu s-a făcut mare. Și nici nu se mai face. Pentru fotografia asta, am găsit-o într-un studio de radio, într-o dimineață însorită.  Exact ca un copil, Gianina nu face economie de energie. Aleargă, se joacă, face glume cu toată lumea, intră în vorbă cu oricine de parcă i-ar cunoaște de o viață. Așa m-a luat și pe mine prima dată cand ne-am vazut. Zicea că ne cunoaștem de undeva. Nu am negat. Eu o știam de la televizor.

Când era mica era fascinata de frișca de la cofetarie. Nu-i de mirare că pentru ea “dragostea-i un biscuite în formă de stea“.  Nici ca sărea coarda, sau avea patine cu rotile.

Gianina zice că are 70 de ani, impliniti, și se mândrește cu asta ca și cand e un ideal al oricarui copil, iar ea a reusit sa îl atingă mai devreme. O tinerete plină, care nu se mai sfarseste și care iși are sursa de infantilitate în mac-mac si in hi-hi-hi. Vei ințelege dacă asculți interviul audio.

Gianina (nu) s-a facut mare.

---

Ce urmează e interviul de mai sus, transcris și așezat pe teme. Vorbește Gianina; întrebările au fost scoase la montaj. Minutele trimit în înregistrare, la locul lor.

Prezentarea

Mac, mac. Așa. Mă numesc Gianina Gabriela Corondan. Am 70 de ani, împliniți.

M-a prins clasa întâi într-un an bisect, cred. Și cu dinții necrescuți — cu dinți de lapte m-a prins. În anul ăla ne pregăteam pentru cutremur. Parcă. Nu, nu, greșesc, ăla a fost mai târziu. Atunci s-a născut frate-miu. (0:00)

Era lume foarte veselă. Erau verișorii mei, care erau deja la școală și îmi explicau că e foarte mișto. De câte ori mă întâlneam cu ei le spuneam că vreau să ajung și eu la școală. Am vrut să mă duc chiar de la 5 ani, ca să fiu în clasă cu ei, dar nu s-a putut. (0:31)

Frișca de la cofetărie

Stăteam într-un bloc cu cofetărie și era frișcă naturală, făcută acolo, în laborator. Și mă cunoșteam cu doamna Mititica — îi zicea mama Mititica și îi ziceam și eu Mititica. Mă duceam la Mititica și îmi dădea și mie frișcă, și bomboane cu cacao, și iepurași, și bomboane cu drajeuri în ele. Și prăjitura Oana, care era cu alune și cu frișcă. Mie astea cu frișcă îmi plac. (0:52)

În fața blocului

Ce mai făceam? Ieșeam în fața blocului cu patine cu rotile — aveam de-alea cu patru roți pe picior. Mă jucam cu copiii, mai jucam elasticul și săream coarda. (1:24)

Și ne certau unii vecini. Era un vecin cu mustață care zicea: ditamai capra, mergi pe rotile. Adică, brusc, m-am simțit foarte mare așa — la șase ani, șapte ani.

Oamenii erau arțăgoși, erau destul de arțăgoși în jur. Nu-mi dau seama dacă eram și eu. Poate că eram. Făceam tot felul de case pe acolo, desenam cu creta — dar eram destul de cuminte, cred. Nu făceam prea multă gălăgie. (1:56)

Antena casetofonului

Cea mai mare năzbâtie? Am îndoit antena de la casetofon. Cu piciorul. Îi explicam fratelui meu cum se fac niște lovituri de karate — era antena ridicată și am îndoit-o la 90 de grade. Și după aia, împreună cu el, am încercat s-o reparăm. Și tot a stat așa, cu o gâlmă într-o parte. (2:16)

Lucru care a fost rapid văzut de tata, care a venit așa, n-avea suflu. Făcea: ce-ați făcut? Ce-ați făcut, mă?!

Făcuse greu rost de casetofonul ăsta — nici nu mai știu cum se numea. Nu l-am văzut foarte des pe tata nervos, dar în clipele alea era o imagine. Era de neuitat. De altfel, n-am uitat-o nici eu, nici fratele meu. (2:51)

La bunici, în Ardeal

Mergeam în vacanțe la bunici, în Ardeal. Și acolo trebuia să am grijă de fratele meu, care era mai mic. Dar eu aveam niște jocuri, mă duceam la boltă, la cooperativă, cu prietenele mele. Și n-am avut grijă de el. Și el s-a tăiat într-o sticluță spartă. (3:19)

Am început să-l pansăm cu rochile păpușilor, dar n-a funcționat. Și am chemat-o pe bunica și a rezolvat. Dar s-a speriat. Și eu m-am speriat după aia, dar nu foarte tare. (3:46)

Taxatoare, doctoriță, păpușar

Când eram la grădiniță voiam să fiu taxatoare. Erau taxatoare în autobuze și aveau autoritate, și mi se părea că ele sunt șefele autobuzelor, împreună cu șoferii. Eram prietenă cu Cazacu, și Cazacu voia să fie șofer. Și am zis să fim împreună. (3:57)

Eu vreau să fiu copil toată viața. Să mă joc, să arunc o minge, să particip la turnee, la festivaluri. Ceea ce mi se întâmplă și în ziua de azi.

Când mă întrebau oamenii — că asta mă întrebau oamenii, și îmi repugnau întrebările astea repetitive — ce vreau să fac, ziceam că doctoriță. Aveam și trusă de doctor, cu stetoscop și cu diverși plasturi și acareturi de-astea de doctor. Și aveam și un fel de autoritate așa. Dar nu-mi reușeau prea bine injecțiile: plecau toți copiii din jurul meu. Nu aveam, de fapt, tragere de inimă în zona asta. (4:26)

Îmi plăcea să-i fac teatru de păpuși fratelui meu. Și confecționam eu marionete. Cred că vreau să fiu artist păpușar. Cred. (4:59)

Ce face azi

Ce fac azi? Asta e o întrebare.

Chiar manipulez lumea. Oamenii sunt uneori niște marionete. Și poți să te gândești că tragi de o ață și se mișcă într-un anume fel. Dar nu sunt eu în postura asta.

Astăzi ce fac? Caut să-mi găsesc menirea. Tot caut. Și fac vizite, și oamenii se iau cu mâinile de cap: ah, iar vrea asta să ne viziteze. (5:09)

Ce i-ar spune Gianinei mici

Dacă m-aș întâlni eu cu Gianina mică, i-aș zice să stea în ultima bancă, nu în prima bancă. De altfel, în liceu am stat în ultima bancă. Nu știu — era foarte bine Gianina când era mică. Era liberă. (5:46)

I-aș zice să se mute cu școala. Că am făcut școala în Militari. Să se mute și să mai vadă și alte școli. Că să stai așa într-un loc nu prea mi se pare folositor. Și să-și contrazică părinții mai mult. (6:09)

Obișnuiam să le reproșez alor mei că nu m-au dat la înot. Dar după aia mi-am dat seama că pot să mă duc și singură. Ceva mai târziu, e drept — n-am mai putut fi campioană. (6:31)

Sport, sport, sport. Mi-ar fi plăcut să fac foarte serios. Îmi place comunitatea sportivă. Sport de echipă, clar. Am fost și la tenis o vreme, dar m-au retras rapid. Ceva de echipă mi-ar fi plăcut. Am făcut handbal, dar tot așa — un an. Cred că era foarte bine pentru mine să fac sport. (6:46)

Televizorul de sub plapumă

Mi-ar fi plăcut să am un televizor mic, în care să văd eu ce filme vreau înainte să mă culc, sub plapumă. Și uite că s-a inventat — dar mult prea târziu, devenisem mai mărișoară. (7:15)

E bine că oamenii s-au aliat în ideea asta de a rămâne copii. Și toți avem televizoare sub plapumă. Televizoare mici. Hi-hi-hi.

(7:29)

---