Pentru prima dată am privit cu alți ochi Cehov

Nu m-am întâlnit niciodată prea bine cu Cehov.

Mereu am avut senzația că personajele lui trăiesc într-o stare continuă de așteptare, cu speranța că se mai poate rezolva ceva, orice. Într-o lume care nu mai are răbdare, care nu mai poate continua să privească până la sfârșit și dă swipe după câteva secunde, Cehov mi s-a părut adesea nepotrivit vremurilor noastre. Regizorii par uneori să încerce să ne învețe răbdarea, iar textul însuși parcă face ca și trenul să întârzie doar pentru ca personajele să se mai tânguie puțin înainte de ultimul „adio”.

Nu și aici.

La Livada de vișini de la Teatrul de Stat Constanța, în regia lui Andrei Măjeri, parte din SEAS, am acceptat pentru prima dată cu seninătate melancolia și tânguirile despărțirii de livadă.

Nimic gratuit

Distribuția inspirată și echilibrată, combinată cu deciziile regizorale, cu decuparea textului și interpretarea într-o serie surprinzătoare de momente artistice spectaculoase, dar și cu surprizele scenografice care nu încetează până în ultima clipă, au făcut ca ceea ce în alte montări mi se părea plictisitor și obositor de prăfuit să mi se pară acum năucitor și incredibil de bine ancorat. Nimic gratuit. Nimic făcut doar de dragul de a demonstra teatru sau de a-mi livra o artă pe care eu nu sunt suficient de pregătit să o înțeleg. Totul este lăsat fix cât trebuie, unde trebuie, ca fiecare dintre noi să-și ia ce vrea din spectacol.

Publicul așezat în pătrat

Poate cel mai important aspect este chiar dispunerea spectatorilor și apropierea de scenă. Fiind atât de aproape și așezați în pătrat, în jurul scenei, cu fiecare colț transformat într-un spațiu de intrare și amenajat cu un decor aparte, atenția se împarte firesc între jocul principal și jocul secundar. Mici detalii, precum lustruitul ghetelor înainte de intrarea în casă, nu doar că fac deliciul spectatorului și îl mai scot din tânguiala piesei, dar devin o metaforă despre respectul pentru o familie și o rânduială aflată pe cale de dispariție.

Semnătura Andreei Gavriliu se simte din plin și adaugă un aer proaspăt, contemporan, prin mișcare, sincron și felul în care rupe conversațiile ce, în alte montări, pot deveni monotone.

Scenografia este o minune

Nimic din ceea ce vezi la început nu pare construit. Ai impresia că așa este, pur și simplu, sala Studio a teatrului. Lemn vechi, vitrine, parchet care scârțâie. Totul este atât de discret și de firesc încât uiți că privești un decor.

Singurul element care fisurează universul acesta prăfuit este o fereastră cu margini rotunjite, dintr-un plexiglas alb, lucios, în care luminează o presupusă livadă. Am apreciat enorm acest detaliu. Lumina caldă a răsăritului vine dinspre livadă, dar fără detalii, fără proiecții video, fără artificii vizuale care să-mi spună cum ar trebui să arate. Doar o sugestie. Doar un canvas alb pe care imaginea o compun eu. Sublim.

Cât de greu e să te oprești din arătat

Aici e locul în care trebuie să spun ce fac eu, ca să se înțeleagă de ce m-a oprit fereastra asta. Lucrez cu imagini. Fotografiez, filmez, fac proiecții pentru scenă. Meseria mea e, în esență, să arăt lucruri. Și tocmai de asta știu cât de greu e să te oprești din arătat.

Într-o epocă în care orice spectacol își permite un videoproiector, decizia de a lăsa un dreptunghi alb și atât e un act de curaj. Oana Micu — Premiul UNITER 2026 pentru cea mai bună scenografie, și se vede de ce — nu îmi arată livada. Îmi dă lumina care vine dinspre ea și mă lasă pe mine s-o construiesc. Rezultatul e că livada mea e mai frumoasă decât orice livadă s-ar fi putut proiecta acolo, pentru simplul motiv că e a mea.

E aceeași regulă pe care am învățat-o făcând proiecții pentru un concert la Sala Radio, unde mi s-a spus de la început că imaginea nu are voie să fure atenția de la muzică. Am înjurat constrângerea o săptămână și apoi mi-am dat seama că e cel mai bun lucru care i se putea întâmpla proiectului. Ce nu arăți lucrează în capul omului mult după ce ai plecat acasă.

Iar de aici înainte, scena începe să se descompună.

Nu vreau să spun mai mult, pentru că mi-ar părea rău să stric surpriza celor care vor vedea spectacolul. Eu am descoperit această scenografie cu uimire și cred că merită trăită la fel. Pot spune doar că am rămas cu sentimentul că nu poți cuprinde cu mintea câte lucruri funcționează într-o suprafață atât de mică și cât de firesc se transformă spațiul fără să-ți dai seama când s-a întâmplat.

Ce nu arăți lucrează în capul omului mult după ce ai plecat acasă.

Sfârșitul unei lumi

Poate cea mai mare reușită a acestui spectacol este că nu m-a făcut să-l înțeleg mai bine pe Cehov, ci m-a făcut să trăiesc, pentru două ore, în mintea lui.

Am simțit că locuiesc lumea lui, undeva între muzica rusească și taraful evreiesc care se auzea din afara casei, între tentația Franței cu rafinamentul ei, cu șampania, cu cântecul și expresiile ei elegante, și bădărănia cizmelor pline de noroi, între penele aproape imponderabile din boa-ul unei cucoane tocmai întoarse de la Paris și greutatea unei lumi care se prăbușește încet. Toate coexistă fără să se explice, fără să se justifice, iar tocmai asta face ca lumea lui Cehov să fie atât de vie.

Pentru prima dată am stat cu sufletul la gură, sorbind cu interes fiecare gest, fiecare detaliu. Nu pentru că spectacolul grăbește povestea, ci pentru că face așteptarea vie.

Finalul, din ceva ce părea că ar trebui să fie obositor după două ore de stat pe scaun, a devenit o surpriză. O revelație prin magia scenografică, prin atmosferă, prin lumini, muzică și jocul actoricesc.

Deși trist și tragic, sfârșitul unei lumi care închide odată cu ea un capitol, amintiri, vise, vieți de oameni, speranțe și suferințe, finalul acesta vine cu o neașteptată ușurare. Cu lejeritatea cu care privești un apus de soare. Este cald, duios, se sfârșește dramatic în culori spectaculoase, dar este acolo, dincolo de noi, departe de orice am putea împiedica.

Se întâmplă pentru că așa este firea lucrurilor, și e foarte bine că este așa. Chiar dacă unii vor suferi peste noapte, știm că soarele va răsări din nou, fără îndoială.

Dacă problema a fost vreodată Cehov

Ce nu știu, și de asta scriu textul ăsta, e dacă problema a fost vreodată Cehov.

Am respins un autor douăzeci de ani pe baza montărilor în care l-am întâlnit. Am plecat din săli spunându-mi că nu e pentru mine, când de fapt nu era pentru mine în felul acela. Și mă întreb, fără să am răspunsul, câte alte lucruri am pus deoparte cu aceeași siguranță — o carte, un gen de muzică, un spectacol de teatru — doar pentru că mi-au ieșit în cale în versiunea greșită.

---