După doisprezece ani în care am fotografiat destule seri de modă cât să am o părere formată, am ajuns la o convingere pe care o spun aici fără menajamente: un show nu devine valid pentru că se uită cine trebuie la el. Devine valid pentru ce se întâmplă pe podium în cele două ore cât ține. Restul — primul rând, acreditările de presă, numele din sală — sunt convenții de industrie, iar convențiile de industrie se schimbă la fiecare generație, în timp ce o croială bună rămâne bună și peste treizeci de ani, în lumina oricui.
Zic asta pentru că am fost, la începutul lui septembrie, fotograf acreditat la Bloom Fashion Festival din Ploiești, ediția a cincea, două seri în Sala Coloanelor a Palatului Culturii. Și am plecat de acolo cu o certitudine mai limpede decât aveam la intrare: festivalul ăsta e deja printre cele mai importante din țară, indiferent cine i-a luat sau nu i-a luat cronică.
Ce se vede prin vizor
Aparatul e un instrument nemilos și în asta stă utilitatea lui. Nu are respect pentru reputații. La două sute de milimetri și la o miime de secundă, o cusătură strâmbă e strâmbă, un tiv prost e prost, o culoare care se rupe la lumina rece se rupe. Fotograful de modă e, vrând-nevrând, primul om care judecă o colecție, pentru că o vede mai de aproape decât publicul și mai la rece decât creatorul. Iar când te uiți la cadrele alea luni dimineața, la calm, fără muzică și fără emoția sălii, rămâne exact ce era acolo.
Ce era acolo, la Ploiești, a rezistat la proba asta.
Pe podium, în cele două seri: Evgheni Hudorojcov de la Chișinău, care a intrat cu brandul lui în calendarul oficial al Paris Fashion Week; Denis Predescu, designer și arhitect, cu creații purtate de la Paris și Cannes până la Monaco și Dubai; Eli Lăslean, treizeci și patru de ani de casă de modă; și studenți de la șase universități din trei țări, în aceeași seară și pe aceleași scânduri cu ei. Ediția a fost construită în patru acte, ca un spectacol cu dramaturgie, nu ca o înșiruire de defilări.
Și producția a ținut pasul cu ce avea de arătat. Lumina era așezată, sunetul era curat, ritmul de defilare era lucrat, scenografia avea o idee în ea. Astea sunt lucrurile pe care publicul nu le observă niciodată când sunt făcute bine și le observă imediat când sunt făcute prost, ca becul de pe casa scării: cât funcționează, nu există. Un festival la care lumina e corectă în a doua seară, după o zi întreagă de montat și demontat, e un festival condus de oameni care știu meserie.
Punând lucrurile cap la cap: pe podiumul de la Ploiești au trecut, în două seri, mai multe colecții serioase decât trec într-un an prin multe locuri cu adresă bucureșteană și cu comunicat de presă trimis la toată lumea.
Despre primul rând
Publicul din sală nu era publicul de fashion week. Erau părinți, bunici, doamne cu ținute de ocazie, oameni care veniseră pentru cineva anume de pe scenă. Ploieștiul e un oraș de provincie în sensul strict și neinjurios al cuvântului: nu are circuit propriu de modă, nu are presă de modă, nu are public antrenat.
Afirm, cu toate astea, că sala aia era în regulă, și o afirm din două motive.
Întâi, pentru că oamenii care vin să susțină pe cineva sunt cel mai bun public pe care îl poate avea un eveniment la a cincea ediție. Un scaun ocupat de un om care ține la ce se întâmplă pe scenă valorează mai mult decât zece scaune ocupate din obligație profesională de oameni care se uită în telefon între colecții. Am văzut și sălile celelalte. Știu despre ce vorbesc.
Al doilea motiv e mai important și e o chestiune de logică. Dacă validitatea unui show se decide de cine stă în primul rând, atunci nicio mișcare nouă nu poate fi vreodată validă, pentru că niciuna nu începe cu criticii în sală. Criticii vin la etapa a șasea sau a zecea, după ce altcineva a dus lucrul ăla în spate cinci ani, pe banii lui. Un criteriu de legitimare care exclude din start tot ce e în creștere nu e un criteriu exigent, e un criteriu prost construit. Seamănă cu banca ce dă credit doar cui are deja bani.
Am scris acum o lună, după un alt show, că într-o industrie fără instituții, fără presă de specialitate și fără muzee care să colecționeze, întrebarea „e ăsta adevărat?” nu are cine s-o certifice, și că răspunsul rămâne unul singur: e adevărat cine face serios exact lucrul pe care spune că îl face. Bloom face serios. Deci e adevărat. Nu-mi trebuie cineva de la o revistă străină ca să pot scrie propoziția asta.
Publicul nu se naște educat
Există un contra-argument onest la ce spun eu aici, și merită pus pe masă, pentru că altfel textul devine laudă.
Un public neantrenat vede altfel. Am o scenă pe care o car după mine de ani buni: la un festival de modă la Arad am nimerit lângă un gard, pe partea prin care treceau oameni pe stradă. Și oamenii n-au trecut. S-a strâns un ciorchine acolo, oameni ai orașului care n-aveau nicio treabă cu moda, veniți de la cumpărături sau de la plimbarea de seară, și au stat până la capăt. N-au plecat la pauză, nu s-au plictisit, nu au scos telefoanele. La final a ieșit o colecție lungă, cu pompoane multe și cu flori uriașe pe piept, genul de haine făcute de o doamnă care alimentează tot orașul cu ținute de ocazie. Abia la aia ciorchinele a aplaudat. Cineva a spus cu voce tare, cu o satisfacție care mi-a rămas în cap și acum: „ăsta da, am înțeles și noi fashionul.” Până atunci fuseseră numai avioane.
Mi-a trebuit ceva vreme ca să înțeleg că scena aia nu e despre prostul gust al nimănui. Gustul nu e o însușire de caracter, e o funcție a ofertei, și e o funcție cu memorie lungă, care se formează cum se formează urechea muzicală, prin expunere repetată și fără efort conștient; de aceea nimeni nu poate alege vreodată între lucruri pe care nu i le-a arătat nimeni, iar ceea ce numim noi cu ușurință „gust provincial” e, de cele mai multe ori, biografia unui om care n-a avut de unde. Oamenii de la gard au aplaudat pomponul pentru că era singurul lucru de acolo pentru care aveau deja o măsură în cap. Restul erau avioane, iar avioanele nu se compară cu nimic din bucătăria ta.
Lăcrămioara Crișan, curatoarea ediției de la Ploiești, mi-a spus-o mai bine decât aș fi spus-o eu, când i-am pus întrebarea asta direct: „Publicul întotdeauna va consuma ceea ce i se oferă. De aceea părerea mea este să vină creativi cât mai mulți în piață, ca să se poată alege corect. Designerul educă publicul prin ceea ce oferă.” Iar dacă peste tot e același stil, adaugă ea, nu mai rămân decât criterii de preț, de material și de lungime. Adică exact felul în care ne cumpărăm noi hainele acum, în dulapul ăla în care nu mai încape nimic și în care tot mai bagi, fiindcă erau douăzeci și nouă de lei și ar fi fost păcat.
De aici rezultă singura concluzie care contează: un festival de modă la Ploiești face muncă de infrastructură. Adaugă termeni de comparație într-un oraș care nu avea. Peste cinci ediții, publicul din sala aia o să fie alt public, și o să fie alt public fiindcă cineva s-a apucat să-i arate lucruri, an de an, pe banii lui și fără să fie obligat. Cultura unui oraș se face exact așa, din becuri schimbate de oameni care nu erau de serviciu.
Diana Stanciu, care conduce festivalul, mi-a spus că primele patru ediții au fost, în capul ei, teste: o zi, locații mici, fără curator, fără deschidere oficială. Abia a cincea e cea pe care și-o dorise de la început. Patru prototipuri asumate ca prototipuri, într-o țară în care toată lumea își scrie „ediția I” pe afiș cu litere de-o șchioapă. Iar când am întrebat-o de ce continuă, mi-a răspuns ceva ce n-o să uit: „Dacă am vrut să mă opresc și am zis că nu-l mai fac, surpriză, l-am făcut din nou, pentru că mă împinge efectiv comunitatea mea.”
Nu festivalul ține comunitatea. Comunitatea ține festivalul. Diferența pare o răsucire de cuvinte și e, de fapt, singura care explică de ce unele lucruri ajung la a cincea ediție în orașe fără bugete, iar altele, cu bani și cu agenție, mor după prima.
Ce am de cerut, ca fotograf
Fiindcă am afirmat răspicat partea bună, am dreptul să cer și partea care lipsește. O cer aici în scris, ca să rămână undeva de unde se poate cita la anul.
Tema ediției a fost ANIMA: ceea ce nu se vede, dar se simte. Festivalul a acreditat zece fotografi ca să documenteze fix asta, ceea ce pare o glumă și nu e. Pentru că exact asta facem de fiecare dată când ridicăm aparatul la ochi: încercăm să prindem partea care nu încape în cadru. Nimeni n-a fotografiat vreodată emoția unui om, așa cum nimeni n-a fotografiat frigul sau vinovăția; fotografiem o față într-o miime de secundă în care se întâmplă să treacă emoția pe ea, și pe urmă ne înțelegem tacit, privitor și fotograf, să numim dreptunghiul ăla sentiment, când el conține doar urma lui, ca inelul lăsat de pahar pe masa de lemn după ce ai strâns paharul. Meseria se face prin scădere: ca să alegi o fotografie bună renunți invariabil la altă fotografie bună, iar ce ajunge la om e ce am tăiat eu. Fotografia e probabil singura meserie în care produsul finit e o absență bine așezată.
Ca să iasă așa ceva, e nevoie de timp cu modelele, și timpul ăsta a lipsit. Înainte de show nu se îmbracă nimeni, iar când începe îmbrăcatul nu mai poți scoate pe nimeni afară, că e iureș. Rezultă un singur tip de imagine: catwalk. Poze de defilare, curate, corecte, previzibile, toate din același unghi, fiindcă toți fotografii stau în același loc. Only catwalk.
Cer două lucruri concrete pentru ediția viitoare. Un coordonator de fotografi, obligatoriu, cu sfințenie — un om care desemnează cine cu cine lucrează, care dă fotografilor dreptul și timpul să ia modele deoparte, să vadă ținutele înainte, să se alieze cu stiliștii. Și o zi de editorial: lunea de după, cu fotografii lăsați să lucreze prin Ploiești, în lumină aleasă, fără cronometru. La Feeric există spații între show-uri, modelele rămân îmbrăcate câte o oră, apuci să faci ceva. Aici totul merge ca mașina de spălat care mai are trei minute de o jumătate de oră.
Miza nu e confortul nostru. O colecție fotografiată doar de pe podium produce dovada că a existat. O colecție fotografiată ca lumea produce ceva ce circulă mai departe. Dovada și transmisia seamănă îngrijorător de mult și sunt lucruri diferite, așa cum a avea toate pozele de la o nuntă nu e același lucru cu a ține minte nunta: dovada moare odată cu hardul pe care stă, transmisia trece mai departe pentru că cineva a vrut s-o arate altcuiva. Un festival care vrea să conteze peste zece ani are nevoie de transmisie, iar transmisia se produce în orele alea de lucru pe care nimeni nu le trece în desfășurător.
Ce rămâne
Am plecat din Ploiești cu cardurile pline și cu convingerea că am fost la un festival care își merită locul în primele din România. Nu pentru că a fost drăguț și nici din solidaritate cu orașul. Pentru că pe podium a fost marfă bună, pusă în scenă profesionist, în fața unor oameni care aveau un motiv personal să fie acolo.
Și pentru că, la un moment dat în seara aia, Nico a văzut o ținută, a întrebat cine a făcut-o, i s-a făcut cunoștință cu creatoarea și și-au luat numerele de telefon. Un număr de telefon dat între două femei care lucrează amândouă cu imaginea publică, într-o țară în care lucrurile astea se întâmplă rar și nu se întâmplă niciodată pe internet.
Zece aparate au fotografiat toată seara. Momentul ăla nu l-a prins niciunul. Probabil că aia era ANIMA — partea care se simte și nu se vede, care n-a intrat în niciun cadru și care, dintre toate lucrurile petrecute acolo, are cele mai mari șanse să aibă urmări.
Despre ediție
Bloom Fashion Festival, ediția a V-a, cu tema ANIMA, s-a desfășurat între 4 și 6 septembrie 2026 la Ploiești. Prima zi, BLOOM EDU, cu ateliere gratuite despre modă circulară și consum responsabil, a avut loc la Your Events Garden din Păulești; cele două seri de prezentări, în Sala Coloanelor a Palatului Culturii. Festivalul e condus de Diana Stanciu, care semnează și direcția creativă, alături de Alex Raus, Dragoș Stoian și Adina Lică. Curatoriatul ediției a fost semnat de Lăcrămioara Crișan și Raluca Enver, iar prezentarea celor trei zile, de Gianina Corondan. Am fost unul dintre fotografii acreditați ai ediției.