Daniel este inginer. Inginer sudor. Și manager de achiziții. L-am gasit cu greu într-o hală ascunsă bine într-un complex industrial din București prin care ne-am căutat ca soarele cu luna, complex care pe vremea comunismului era mândria țării. Astăzi cu munca unor oameni pricepuți ca el, renaște industria, pentru că trăim vremuri în care se construiește mult și cineva trebuie să sudeze și furnizeze acele fiare, care se aud și în fundalul interviului audio.

Clasa 1 ne-a prins pe amândoi în 1988 și cu Daniel am petrecut ore multe pe drumul spre casă de la școală, între cele două blocuri vecine în care locuiam – spărgând frunze cu palma pe pumn, la telefon în timp ce amandoi aveam varicelă, pe terenuri de fotbal și bineînțeles în clasă, dintr-a-ntâia până într-a opta. Așa că pe mine personal poveștile lui m-au răscolit pentru fac și eu parte din ele.

El este cumva scânteia de la care a pornit proiectul ăsta. S-a organizat la un moment dat întâlnirea cu clasa, de 20 de ani și a fost momentul când mi-am revăzut colegii pentru prima dată după despărțirea din clasa a 8-a. În memoria mea toți erau copii însă ceea ce vedeam semăna cu ei, dar erau ireal de maturi. Daniel chiar are câteva fire grizonate, că așa îi stă bine unui tată, manager și om serios. Așa că le-am lansat provocarea să își caute poza din clasa 1 cu coatele pe bancă. Daniel a fost primul care a găsit-o și când mi-a trimis-o m-am topit.

Când eram noi mici, Daniel era și mai mic. Un copil zglobiu, pasionat de Rapid care visa să se facă fobtalist. Pentru că era mai mic de statură, era oarecum mai dezavantajat și îmi amintesc apropo de juliturile menționate de el că la fotbal era mai mult pe jos decât în picioare, stătea în atac „la pomană” și când primea mingea cădea și mereu cerea fault. Poate de-asta spune că și-ar fi dorit să fie mai sigur pe el și să nu mai fie așa de sincer. Mie mi se pare că în copilărie toți suntem nesiguri pe noi, firavi și exagerat sinceri. Și mai cred că așa vrea universul să fim. Și e tare bine așa.

Daniel s-a făcut mare.

---

Ce urmează e interviul de mai sus, transcris și așezat pe teme. Vorbește Daniel; întrebările au fost scoase la montaj. Minutele trimit în înregistrare, la locul lor.

Prima zi de școală

Nu-mi aduc aminte foarte multe. Îmi aduc aminte că m-au trimis în prima zi de școală cu un vecin de la etajul 1, care era mai mare. Eram foarte curios, nu știam ce înseamnă bănci, nu știam ce înseamnă colegii. Până atunci — copilărie. Adevărul e că nici nu-mi aduc aminte foarte multe dinainte de chestia asta. Câteva secvențe. (0:00)

Îmi aduc aminte că după prima zi mi s-a părut foarte scurt și mai voiam. M-am dus acasă și zic: eu mai vreau, vreau să mă mai duc, că îmi place. Nu știam eu ce urmează, foarte tare.

Aveam niște pantaloni negri scurți, o cămașă albă și sandale, frate — așa m-au trimis. (0:43)

Accidentul

Îmi aduc aminte că în anul următor am avut un accident. Jucam de-a v-ați ascunselea, cum era atunci — 30 de copii la bloc, ceva de genul ăsta. Și am avut o chestie destul de nasoală, m-am lovit la cap. Ceea ce m-a făcut să stau vreo trei-patru săptămâni. Oricum, destul de mult: am pierdut jumătate de semestru. N-am avut voie vreo jumătate de an să mă uit la televizor sau să mănânc ciocolată, din cauza loviturii. Și s-a întâmplat cu o zi înainte să încep clasa a doua. (0:57)

În fine — asta explică multe din comportamentul meu ulterior. Îmi place mie să spun așa. (1:32)

Talentul de a se lovi

Mama, de multe ori, ca să mă certe, îmi spunea: să-ți dea Dumnezeu să ai un copil așa cum ai fost tu. Și eu m-am rugat de fiecare dată să nu fie așa. Din fericire, Alex, băiatul meu, e extrem de liniștit, extrem de cuminte.

În primul rând, aveam un talent extraordinar de a mă lovi. Pe la 2 ani mi-am pus fierul de călcat pe mână — am semn și acum. Mi-am prins mâna cu patentul, că, na, inginer de mic. (1:43)

Fotbalul îmi plăcea la nebunie și se cunoștea că a venit vara: în genunchi și în coate, tot timpul roșii, cu carne vie, și rupeam cojile ca să treacă mai repede. Ai mei nu râdeau, să știi. Acum râd și eu. Nu știu cum am supraviețuit, sincer. (2:16)

Între blocul meu și blocul tău

Îmi aduc aminte de momentele alea când săpau ăștia, schimbau conducte, și erau scoase conductele alea, și erau munți, și betoane, și tot ce făceau ei pe acolo prin jurul blocului. Era un tip la voi în bloc care avea un fel de concurs cu el însuși — sau nu știu cu cine — să bea apă de pe acolo, din ce curgea prin alea. N-am înțeles niciodată de ce ar face cineva chestia asta. (2:35)

Îmi aduc aminte când au montat în părculețul din fața blocului leagănele și săream din leagăn. Și era zona aia dintre blocul meu și blocul tău, unde jucam frunza și tenis cu piciorul — intersecția aia, știi? Între R4 și R5. (3:09)

Îmi aduc aminte că stăteam cu soru-mea în casă și la un moment dat am descoperit noi cât de mișto e să sar de pe șifonier în pat. Până s-a rupt o dată. A fost o perioadă mișto. (3:27)

Fotbalist la Rapid

Sincer, îmi doream foarte tare să ajung fotbalist la Rapid. Era și o chestie de familie: tata jucase fotbal o perioadă, ratase la foarte puțin preselecțiile la Rapid — în sensul că le-a ratat fiindcă a ajuns mai târziu cu vreo zece minute, el jucând foarte, foarte bine. (3:42)

Am avut o relație foarte ok cu tata tot timpul. Și îmi doream foarte tare să fiu apreciat de el, să fie mândru de mine. Și mi se părea mie că asta l-ar face foarte bun.

Într-un final, la rugămințile mele, m-a dus la o echipă de fotbal de pe acolo, pe la noi: Prefabricate Progresul. Celebra Prefabricate Progresul, la care am avut o carieră fulminantă de aproape trei luni și jumătate. După aia m-am transferat la IMGB. Mă transferam cu autobuzul, de colo până colo — costa două bilete, că nu era linie directă. Două bilete de ITB. (4:25)

Mama s-a opus tot timpul chestiei ăsteia cu sportul — să nu mă lovesc, având atâtea antecedente. Așa s-a încheiat, prin liceu, și cu fotbalul. (5:04)

Contabil, popă sau inginer

Nu știu dacă ține de copilărie, dar când am terminat generala m-am dus la un liceu economic. Mama a zis: noi am lucrat cu fiare, tu du-te să te faci contabil. Oricum, bodaproste că au vrut chestia asta, pentru că cealaltă variantă era să mă fac popă — ceea ce ar fi fost crâncen pentru mine, nu cred că mi s-ar fi potrivit absolut deloc. Voiau să mă trimită la seminarul teologic, și argumentul suprem a fost: mamă, cum să stai tu fără mine în fiecare zi? Atunci am câștigat. (5:19)

M-am dus să mă fac contabil și după patru ani mi-am dat seama că o să înnebunesc dacă stau într-un birou cu hârtii și cu cifre. Am dat și la ASE, și la Politehnică. Am intrat și la ASE, și la Politehnică. (6:02)

Motivul pentru care mama n-a vorbit cu mine în următoarele trei luni de zile a fost că am ales Politehnica. Deși toată lumea era foarte mândră că al lor copil a intrat la o facultate, ea era foarte supărată — pentru că ei știau ce înseamnă fabrică.

Politehnica era asociată cu fiare. Uite că au avut dreptate. Înfrângerea totală i-a dat-o soru-mea, care s-a dus tot la Politehnică. (6:33)

Ce i-ar spune copilului din clasa I

Aș încerca să fiu un pic mai stăpân pe mine. Am suferit tot timpul de chestia asta, am avut o nesiguranță pe mine. Cred că de multe ori nejustificată. (6:56)

Depinde: dacă mă întorc cu mintea de atunci, ce aș face din nou, nu știu. Dacă mă întorc cu mintea de acum — nu cred că aș schimba foarte multe lucruri. Aș încerca să fiu mai atent la lucrurile care sunt într-adevăr importante. N-aș mai acorda atât de multă atenție lucrurilor care nu te ajută în parcursul vieții tale. Nu regret foarte mult. (7:13)

Poate aș încerca să leg mai multe prietenii de durată, știi? Cred că asta îmi lipsește un pic. Prieteniile. Ne-am cam risipit.

N-am fost niciodată într-un grup unit. N-am găsit eu grupul ăla în care să mă integrez atât de bine încât să rămână niște legături. Am păstrat niște legături cu prieteni de atunci, dar foarte slăbuțe, subțiri. (7:37)

Zic: băi, Daniele — că eu așa vorbesc cu mine. Bine, mă și respect: îmi deschid ușa când mă întâlnesc cu mine, mă salut când ne vedem. L-aș lua un pic așa, deoparte. Am avut persoane care să mă îndrume; nu știu ce aș putea să-mi zic mai mult decât mi-au zis ei. (7:59)

Cred că aș încerca să-i spun să fie un pic mai puțin orgolios. Mai stăpân pe el. Și să nu rateze ocazii — când simte ceva, să se ducă un pic cu capul înainte. Eu am fost prea precaut cam tot timpul. Și prea sincer. Cred că asta i-aș spune: să nu mai fii atât de sincer.

(8:27)

---