Vine un om spre mine cu brațele desfăcute, îmi zice „ce mă bucur că te văd!”, iar eu îi zic „și eu!” cu o căldură pe care o simt sincer și de care sunt complet nedemn, pentru că nu am nici cea mai vagă idee cine e.
Zâmbesc. Dau din cap. Vorbim generalități, driblez la întrebarea ce mai faci cu un „uite abia aștept să aflu cum va fi seara asta” și facem și o poză la panou împreună. Și în tot timpul ăsta, undeva în spatele feței mele de om fericit, se derulează un card de 128 de giga, folder cu folder, în căutarea unei metadate care nu apare.
Se întâmpla pe 4 martie, la premiera filmului Sorella di Clausura al Ivanei Mladenović, proiecție susținută de Conceptual Lab, proiectul lui Teo Nissin — un om care a făcut o carieră in IT în America și s-a întors să-și pună priceperea și resursele în filme românești, ceea ce, statistic vorbind, e mai rar decât să găsești loc de parcare în Timpuri Noi. După film ne-am mutat la Apollo111, care găzduia petrecerea, unde cânta trupa lui Andrei Dinescu, era mâncare, era vin, era lumea aia densă și mică pe care o numim scena culturală din București. Și fenomenul s-a repetat. Nu de două ori. De vreo cincisprezece.
Țin minte tot dosarul, îmi lipsește poza de profil
Am o memorie proastă a numelor dar nu și a chipurilor. Nu e cochetărie și nu e demență precoce, am verificat. Țin minte contextul, am în minte tot dosarul, dar îmi lipsește exact cheița care îl deschide. Dacă cineva îmi spune „ne-am văzut la filmarea aia de la Sibiu, ploua”, se aprinde deodată toată scena și îmi vine și numele, și ce discutasem, și ce lentilă aveam pe aparat. Fără context, nimic. Sunt ca un motor de căutare care merge perfect, dar căruia i s-a stricat bara de căutare.
Numai că, la a cincisprezecea oară în aceeași seară, ipoteza cu memoria începe să scârțâie. Nu poate să fie o problemă a mea, personală, când se întâmplă la scară. E o problemă de matematică. Ei m-au întâlnit deja — prin fotografii, prin proiecte, prin cineva care le-a povestit, prin trei postări și o filmare la care au fost și eu nu. Au avut o conversație cu mine înainte să mă cunoască. Eu am intrat în conversația aia abia acum, la episodul doi, fără să fi văzut primul sezon.
Stela vorbea cu Boban, care nu știa că ea există
Partea frumoasă e că filmul din care tocmai ieșisem îmi explicase deja ce urma să mi se întâmple, doar că eu nu fusesem atent. Stela, personajul Katiei Pascariu, e îndrăgostită de Boban, un rockstar sârb care nu are nici cea mai mică idee că ea există. Îi urmărește știrile, îi consumă imaginea, îi vorbește. Relația e reală în proporție de cincizeci la sută, ceea ce în cinema se numește obsesie, iar în social media se numește follow. Iar noi facem asta în fiecare zi, toți, cu artiști, cu profesori, cu oameni care postează despre grădinărit. Ne construim în cap interlocutori care nu știu că sunt interlocutorii noștri. De fapt e și mai grav, discutăm în mintea noastră cu indentitatea lor virtuală nu cu ei cei reali, adică cu acea persoana abstractă care trăiește pe niște servere sub formă de poze, filme și păreri scrise.
Dialogul asincron, un thread lung de două mii de ani
Așa mi-a venit cuvântul pe care îl tot rostogolesc de atunci: dialog asincron. Un schimb real de idei în care mesajul pleacă într-o zi și răspunsul vine peste opt luni, uneori peste zece ani, uneori după ce cel care a vorbit primul a murit. Nu e o metaforă frumoasă. E felul în care funcționează, de fapt, aproape tot ce numim cultură. Cineva face un film în 2026, altcineva scrie un eseu despre el în 2041, un al treilea face din eseul ăla un spectacol. Un thread de comentarii lung de două mii de ani, cu diferența că platforma nu e internetul, e cultura, și nu are nici moderatori, nici program de funcționare, nici buton de raportat.
Am dovada asta la mine în telefon, de altfel, și o am de ani. Mi se întâmplă des să primesc mesaje de tipul: „bă, cum se numea chestia aia despre care ziceai?” sau „mai ții legătura cu X? poți să-mi faci legătura?” — și, când e o zi bună, „poți să-mi dai o ofertă pentru proiectul ăsta, în care tu să faci partea de imagine?”. Mesajele astea vin la luni după discuția care le-a produs. Uneori omul nici nu mai știe că discuția a existat, își amintește doar ideea, care între timp s-a spălat de autor și a rămas doar utilă.
Așa arată dialogul asincron când chiar funcționează: nu-ți mai ține minte numele, dar îți folosește gândul. Ceea ce e, dacă stau bine să mă gândesc, o formă de succes destul de umilitoare.
Într-o seară cu o sută de oameni ai patru conversații
Odată ce vezi mecanismul ăsta, seara de la Apollo111 arată altfel. Într-o seară cu o sută de oameni ai, realist, patru sau cinci conversații adevărate. Restul sunt saluturi, îmbrățișări și poze. Am organizat destule Cenăcluțuri cât să știu cifra pe pielea mea: pui laolaltă șaizeci de oameni faini și, la final, ai stat de vorbă serios cu șase. Multă vreme am tratat asta ca pe un eșec logistic, ceva ce se rezolvă cu o organizare mai bună, cu mai multe mese mici, cu mai puțin fum. Nu se rezolvă. E ca la bufetul suedez: nu contează cât de mult vrei, tot atâta stomac ai.
O imagine bună pleacă la drum fără mine
Deci dacă nu poți vorbi cu toată lumea în aceeași seară, singura variantă rămasă e să vorbești cu ei în alte seri, în care tu nu ești de față. Iar asta schimbă complet felul în care mă uit la ce producem noi în studio. O imagine bună pleacă la drum fără mine. Nu mă întreabă nimic, nu mă sună, ajunge singură în fața cuiva care n-a fost pe platou, la o oră la care eu dorm. Tot ce pot să fac e s-o pregătesc de plecare: să fie limpede ce spune, să nu depindă de explicația mea, să nu aibă nevoie de mine ca s-o apere.
Asta înseamnă, foarte concret, că tai. Tai cadrele care sunt frumoase, dar cer o poveste alături. Tai a doua idee bună dintr-un material, pentru că materialul o duce doar pe prima. Selecția, în meseria asta, e o formă de renunțare, iar renunțarea e cea mai bine plătită parte a zilei, deși nu apare pe factură.
Fuiorul care ne lipsește între artiști și antreprenori
Aici e și crăpătura dintre lumea artiștilor și lumea antreprenorilor, cea despre care ne plângem toți la aceleași cafele. Unul vorbește despre sens, celălalt despre rate de conversie. Fiecare are dreptate în limba lui și amândoi pleacă acasă cu impresia că celălalt e ușor tâmpit. Ce lipsește la mijloc e un fuior — ăla care trage lâna din caier într-un fir lung, constant, fără noduri. Un traducător, un parser, un om care ia gândul poetic pe o parte și scoate pe cealaltă parte un livrabil cu termen și preț, fără să scoată sensul din el pe drum. Cam asta încerc să fac cu Alt Nivel, în zilele bune. În zilele proaste, tot eu sunt și lâna, și nodul.
Stânjeneala din hol rămâne
Ce n-am rezolvat, și cred că nu se rezolvă, e stânjeneala din hol. Ea rămâne. Omul vine spre mine cu bucuria unei conversații pe care o poartă de doi ani, eu vin cu fața de la prima întâlnire, și între noi se cască o secundă în care amândoi știm exact ce se întâmplă. Am învățat să nu mai mint acolo. Îi spun sincer: îmi cer scuze, țin minte tot despre oameni în afară de fețele lor, ajută-mă cu un context. De obicei râdem. De vreo trei ori până acum, oamenii mi-au mulțumit — se pare că și ei umblau cu aceeași rușine în buzunar și credeau că sunt singurii. Alteori, driblez frumos, ca să nu stric bucuria unei „revederi” perfecte.
Nu știu dacă asta e o soluție sau doar o politețe mai bine formulată. Știu doar că, de atunci, mă uit altfel la sălile pline. Nu ca la o mulțime de oameni pe care n-am reușit să-i cunosc, ci ca la o mulțime de conversații care merg mai departe și fără mine, în capul altora, la ore la care eu nu sunt invitat. E o idee care mă liniștește și mă sperie cam în aceeași măsură, și e limpede că n-am terminat-o de gândit. Deocamdată o las aici, ca pe un mesaj trimis într-o zi oarecare. Răspunsul vine când vine.