Oana este astăzi profesor universitar. Sociolog politic. Temută de toți elevii ei pentru că îi pică la examene. Și are dreptate. Pentru că așteaptă de la ei o opinie personală nu să arate că știu să copieze.

Clasa 1 a prins-o în 1977, un an greu care a marcat multă lume, însă cutremurul i-a adus pe toți mai aproape din familia ei, iar amintirile despre basmele vânătorești ale bunicului și plimbările de descoperire cu el prin oraș au un aer boem.

Oana e ambițioasă, hotărâtă, dedicată pasiunilor și valorilor ei. Și așa era și în copilărie. Am întrebat-o ce ar face acum dacă ar fi din nou în clasa 1 și mi-a răspuns că ar citi o carte din biblioteca clasei. Într-o lume în care nu ar exista bani și nevoia de a munci pentru ei Oana ar citi ca activitate de bază. Am tras concluzia că a rămas la fel de curioasă și dornică sa descopere lumea, oricâte cărți a citit până la vârsta asta.

Oana s-a făcut mare.

---

Ce urmează e interviul de mai sus, transcris și așezat pe teme. Vorbește Oana; întrebările au fost scoase la montaj. Minutele trimit în înregistrare, la locul lor.

Prezentarea

Mă numesc Oana Valentina Suciu și sunt sociolog — mă rog, ceea ce se cheamă sociolog politic. Încerc să aflu ce Dumnezeu se întâmplă cu societatea și relația ei cu politicul. Predau, ca meserie, dar predau exact variante de sociologie politică. (0:00)

Adică m-au ajuns blestemele maică-mii și ale profesorilor mei, care mi-au spus să nu cumva să mă fac profesor. Și uite ce am ajuns.

Copiii din parc

În primul rând, băteam copiii din parc. Rău. Asta când mă scăpau din casă. Altfel, în casă eram extrem de cuminte.

Mă jucam. Am învățat să citesc pe la patru ani și jumătate, pentru că bunicii nu mai aveau răbdare să-mi citească — și atunci am învățat singură. Citeam, desenam. (0:27)

Când am ajuns la școală, evident că în prima zi am început tot cu un caft în clasă. Asta pentru că, ca și acum, trebuiau să fie lucrurile cum îmi place mie și cum zic eu. După care m-am adaptat foarte bine la clasa în care eram. (0:52)

Am avut o relație foarte bună cu majoritatea profesorilor, deși maică-mea, care e ea însăși profesoară, spune că de la început n-am fost apropiată de profesorii mei. Ne-am respectat foarte mult, am ținut foarte mult la ei, dar n-am fost extrem de apropiată — în afară de profesoara de pictură, de care îmi e dor și acum, și care a vrut să mă fac artist plastic. (1:16)

Acasă, în afară de ce spuneam, îmi făceam lecțiile ca să scap de o grijă. După care, de regulă, citeam sau pictam. Filme, mai puțin pe vremea aia. (1:46)

Clasica întrebare tembelă

Eram, cred, prin clasa a doua, ceva în genul ăsta, și ne-au întrebat — clasica întrebare tembelă — ce vrei să te faci când vei fi mare?

Și eu am spus că vreau să mă fac actriță, pentru că vreau să distrez oamenii.

(2:08)

1977

Clasa întâi m-a prins în 1977. A fost un an cu destul de multe peripeții. O experiență care mă urmărește și acum, 40 de ani după, a fost cea a cutremurului din martie — când am stat la bunici, claie peste grămadă, într-un bloc interbelic, timp de câteva luni. Au fost niște povești spuse în familie și ce am văzut în perioada aia, chestii care m-au marcat foarte mult. (2:19)

Dar, pe de altă parte, era foarte mișto: noi ne mutasem de acolo, și eram iarăși cu bunicul meu. Bunicul meu, care se pricepea la orice și știa orice, și cu care ne-am reluat explorările urbane și poveștile. (2:53)

Poveștile vânătorești ale bunicului

Îmi spunea foarte multe povești vânătorești. Și chiar și la vârsta asta, încă mai povestesc cu taică-miu și ne întrebăm cât era adevăr, cât e varianta mea și cât e varianta lui tata — care acum, 40 de ani după, mă dezumflă spunând varianta reală. (3:07)

Din punctul ăsta de vedere era foarte mișto, că aveam trasee și întotdeauna aveam câte un obiectiv: era un muzeu, era un lac, era ceva la care trebuia să ajungem. Timp în care, în afară de poveștile vânătorești, mi se spuneau basme pe bune. (3:22)

Eu cred că, dacă am prins gustul povestitului, l-am prins de la bunicul meu — care se documenta, citea, compila din basme. Și una dintre experiențele pe care nu cred că le-a trăit vreun copil a fost Harap-Alb, spus timp de trei ore și jumătate.

(3:42)

Treizeci de capre

După aia a venit clasa I. Eram cu foarte mulți colegi de la grădiniță, deci n-a fost un șoc, n-aș spune că am întâlnit prea mulți copii noi. (4:07)

Părinții mei au vrut neapărat să mă dea la o clasă în care se făcea sport intensiv și, după o testare fizică, am ajuns la o clasă de gimnastică ritmică — drept pentru care eram numai fete în clasă. Sau 30 de capre, cum aveam să spun eu mai târziu, care nu făceau decât să țopăie de dimineață până seara. (4:19)

Și uite așa, din anul ăla și până pe la vreo 14-15 ani, mergeam și în mâini, și stăteam și în cap, și făceam toate trăsnăile la care acum mă uit și zic: nu, eu n-am fost în stare să fac așa ceva. (4:38)

Ce a rămas din clasa I

Nu e o amintire obsesivă, dar e o imagine care îmi revine în minte, pentru că știu că făceam lucrul ăsta: aveam prostul obicei de a mâzgăli cu stiloul pe gulerașul colegelor. Asta e clar ce-mi amintesc din clasa I. (4:50)

Ce mai țin minte, din când în când, sunt antrenamentele de la gimnastică, care erau extrem de dure. Ăla a fost un șoc. Școala n-a fost un șoc: la școală mă plictiseam, știam deja să citesc, știam deja să scriu.

La un moment dat, învățătoarea a somat-o pe maică-mea la școală, întrebând-o de ce m-a învățat să scriu și să citesc — pentru că acum, la orele respective, mă plictiseam de moarte și deranjam toată clasa.

În schimb, antrenamentele sportive erau extrem de dure. Deci alea mi-au rămas din clasa I. (5:12)

Visul cu fetele din clasă

E o chestie care mi se întâmplă din când în când: când sunt foarte obosită de la activitatea academică, când sunt plecată din țară perioade mai lungi, mi se întâmplă să le visez pe fetele mele, pe colegele mele de clasă. (5:42)

După ce s-a repetat chestia asta de câteva ori, mi-am dat seama că e, de fapt, un fel al meu de a mă refugia într-o copilărie în care — dincolo de cât de nasol era în comunism — a fost o perioadă extrem de fericită și de fără griji.

(6:08)

Profesorul e până la urmă tot un actor

La vârsta de șapte ani e greu să ai un scenariu sau un plan în minte. Dar mi-era extrem de clar — și asta e legat de faptul că am spus că vreau să fiu actriță — mi-era extrem de clar că va fi ceva care va presupune performat, într-un fel sau altul, în fața unor oameni. Adică știam că nu voi avea o muncă de birou. În subconștientul meu, asta a fost absolut clar. (6:27)

Și până la urmă, de multe ori mă gândesc la chestia asta: că profesorul la catedră — sau cu fundul pe catedră, cum stau eu — e până la urmă tot un actor.

(6:52)

Prima dată când a auzit cuvântul „sociolog”

Nu eram chiar în clasa întâi, dar sigur undeva a doua, a treia. Mama mi-a prezentat o colegă de-a ei de catedră și pe soțul acesteia. Despre colegă știam că e tot profesoară de franceză, iar domnul era sociolog. Și zic: dar ce-i aia? (7:02)

Și mi s-a spus: noi ne ocupăm de ce se întâmplă în societatea românească și nu numai, și vrem să vedem ce se întâmplă cu oamenii și cum relaționează. Mi s-a părut o chestie care suna foarte bine și care presupunea și faptul că îți pui curiozitatea la încercare, că trebuie să cauți chestii. Am fost foarte impresionată atunci. (7:31)

Între Universitate și Aviatorilor

După care au devenit prieteni de familie. Și în ianuarie 1990, prima carte pe care am primit-o cadou a fost de la acești prieteni, care traduseseră un compendiu de filozofie politică franceză. Era cu urări și cu îndemnul de a face ceva de acum înainte. (7:59)

La doi ani după asta am renunțat la ce făceam atunci, adică la facultatea de matematică. Între stația de metrou Universitate și Aviatorilor am zis: eu vreau să dau la sociologie.

Ai mei s-au șocat, tata nu mi-a vorbit câteva luni. Mi-am plătit singură meditațiile, am intrat în primii zece, am terminat în primii zece. Iar mentorul meu informal din facultate, cu care și acum discut, e chiar prietenul acela din copilărie. (8:38)

---