Joi seara, 30 iulie, Art Safari New Museum în Amzei. Stau pe scaun și mă uit cum trec peste o sută douăzeci de ținute pe podium, una după alta, iar în cap îmi merge în paralel o întrebare care n-are nicio treabă cu hainele: sunt eu la un show de modă sau la o absolvire?

Pentru că e și una, și alta, și tocmai din suprapunerea asta se naște toată tulburarea serii. Vreo douăzeci și unu de oameni care acum șase luni nu știau să pună un tipar pe masă au ieșit la rampă cu colecții adevărate, fiecare cu logica ei, cu obsesia ei, cu ce voia să spună.

Nu se pot compara între ei și nici nu are rost să încerci. Se iau ca atare și se gustă ca bomboanele de la emisiunile alea cu patiseri amatori pasionați, unde fiecare farfurie e o minunăție diferită și unde juriul se chinuie să dea note unor lucruri care n-au aceeași unitate de măsură. Unii dintre cei douăzeci și unu erau prolifici, alții o luaseră pe SF, alții erau joviali, alții erau bolnavi de detaliu. Categoric neplictisitor. Am ieșit de acolo bucuros, și asta e important de spus înainte de tot ce urmează, pentru că tot ce urmează sună mai acru decât a fost seara.

Povestea școlii, așa cum a spus-o Lena Criveanu de pe scenă, e mai interesantă decât show-ul. N-a deschis o școală. Au venit la ea niște oameni care voiau să învețe design vestimentar, ea a zis da și i-a sprijinit. Aceia, spune ea, au ajuns designeri cu prezentări recurente la Berlin și la Londra. Apoi au venit alții, și încă alții, și la un moment dat lucrul ăsta care începuse ca un da spus din bun-simț s-a trezit că e o școală particulară de fashion design, cu module de șase luni și cu serii de câte douăzeci și ceva de oameni. Cererea a venit dinspre studenți, nu dinspre ofertă. Ea nu i-a căutat; ei au căutat-o pe ea.

Ține minte detaliul ăsta, că la el mă întorc.

Suntem noi o adunătură de impostori?

Prima întrebare cu care am rămas, și pe care n-o aveam la intrare, e dacă nu cumva toți cei din sala aia, eu inclusiv, suntem fashion wannabe. Avem noi, ca țară, destule ore acumulate în domeniul ăsta, destule distincții, destul branding cât să fim luați în serios dincolo de graniță? Sau ne jucăm frumos de-a moda într-un colț de Europă unde nimeni nu se uită, cu podiumuri improvizate în muzee și cu invitați care se cunosc între ei de la trei evenimente încoace?

Întrebarea e nedreaptă și știu asta. Dar e sincer nedreaptă, adică exact felul de întrebare care îți vine în minte când te bucuri de ceva și nu ai voie să te bucuri complet. Fashionul românesc trăiește într-o condiție de underdog permanent: fără industrie în spate, fără presă de specialitate care să conteze, fără muzee care să colecteze, fără bani instituționali, fără o istorie asumată public. Croitoria de aici a fost multă vreme fie lohn pentru case străine, fie „am o croitoreasă bună”. Între cele două, spațiul pentru un designer cu discurs propriu e cam cât o vitrină.

Și totuși oamenii vin. Vin fără să existe piață care să-i absoarbă, fără să existe garanția că după ce termină o să aibă unde să lucreze. Asta e partea care mă dă peste cap. Într-o țară cu piață de modă subțire, cererea de a învăța modă crește. E ca și cum s-ar înscrie lumea la cursuri de navigație într-un oraș fără port.

Așa că întrebarea despre impostură se mută. Nu mai e „sunt ăștia adevărați?”, ci „ce înseamnă adevărat, când nu există instituția care să certifice?”. Când încetează cineva să fie impostor? După un număr de ore? După ce e acceptat de o comunitate profesională care, la noi, abia există? Sau chiar în clipa în care începe să facă serios exact lucrul pe care spune că îl face?

Îmi convine ultima variantă, pentru motive care o să devină evidente imediat.

Am mai văzut filmul ăsta, în curtea mea

Eu fotografiez modă fără să fi făcut vreo școală de modă. Am învățat pe teren, uitându-mă la ce fac alții și greșind pe banii mei. Am făcut cursuri, și un master la UNATC în film, iar acum lumea crede că sunt actor. Deci sunt ultimul om îndreptățit să se gândească la impostură.

Dar am și un avantaj: am văzut mișcarea asta o dată, de aproape, și m-a lovit pe mine. Piața fotografiei s-a mutat sub picioarele mele în vreo zece ani. La început vindeai imagini clientului. Apoi clientul a început să aibă telefon bun, apoi a apărut fotograful amator cu ambiții, și încet-încet cei care făceau bani serioși nu mai erau cei care fotografiau, ci cei care vindeau preseturi, cursuri, workshopuri și abonamente la „cum să faci tu poze ca mine”. Produsul nu mai era fotografia. Produsul era promisiunea că poți deveni fotograf. Azi toți vor să te învețe cum să faci poze mai bune cu AI.

Fashionul face acum exact drumul ăsta. De la a vinde haine la a vinde know-how-ul de a face haine. Iar cine n-a prins primul val nu recunoaște că al doilea e același val, doar cu alt decor.

Și cred că e mai mult decât o coincidență între două industrii. Pe măsură ce softurile înghit sarcinile repetitive, ce rămâne omenesc și needucabil de o mașină sunt fix meseriile vocaționale: creația, meșteșugul, prezența fizică, colaborarea între oameni în aceeași încăpere. E logic ca oamenii să se înghesuie acolo. Mâinile care taie o pânză nu se pot subcontracta unui prompt, cel puțin nu încă și nu de tot.

Iar dacă e adevărat ce spune Lena, că studenții o caută pe ea și nu invers, atunci concluzia e destul de dură pentru noi toți: nu există în societatea asta destule școli, destule evenimente și destul discurs public cât să acopere o nevoie reală, care e nevoia de a te exprima prin ceva ce faci cu mâinile tale.

Sau, pe aceleași fapte, exact invers

Aici ar trebui să vină partea optimistă, în care spun că lumea devine mai bună pentru că oamenii sunt vii și curioși. E adevărată și e comodă, și tocmai de asta nu am voie s-o las singură în text.

Pentru că aceleași fapte suportă și citirea inversă. Se vinde educație tocmai atunci când produsul nu se mai vinde. Fotografii au început să vândă cursuri nu pentru că se trezise omenirea la frumos, ci pentru că nu mai trăiau din fotografie. Când o breaslă începe să-și vândă know-how-ul, poate că înflorește, dar poate că se retrage din piață și își monetizează ultimul lucru care i-a mai rămas de vândut: propria experiență.

Nu știu care dintre cele două explicații e cea bună și cred că amândouă sunt parțial adevărate în același timp, în proporții pe care nu le poate măsura nimeni deocamdată. Le las una lângă alta, pentru că asta e starea reală a lucrurilor, nu pentru că nu am chef să aleg.

Partea de meserie, care e și cea mai concretă

Peste o sută douăzeci de ținute au trecut pe podiumul ăla. În spatele lor stau șase luni de muncă, mii de ore de schițe, de căutat materiale, de croit, de probe, de refăcut. Iar întrebarea cu care am rămas de fapt de acolo, mai bună decât toată filosofia de mai sus, e asta: ce se întâmplă cu hainele alea după ce se sting luminile?

Cine le poartă? Ajung în garderoba cuiva sau rămân în atelier, ca martori ai unui proces de învățare? Le fotografiază cineva ca lumea?

Pentru că o școală de design are un buget care se termină fix la producția show-ului. Lumini, spațiu, modele, muzică, invitați. Ce urmează după e considerat lux. Așa se face că douăzeci și una de colecții pe serie, de câteva ori pe an, rămân nedocumentate profesional. Există filmări de public, există poze făcute de pe scaun, cu telefonul, contra-lumină. Ce nu există e cadrul acela care transformă o colecție de școală într-un obiect care poate circula: un editorial, o serie curată, ceva ce se poate trimite mai departe.

Iar de fotografiat o colecție de școală e o treabă ingrată și o știu bine. Nu ai buget, nu ai staff, hainele nu sunt finisate pentru cameră, tivurile se văd, ai o singură șansă și un singur set de mâini. E genul de lucru care nu se face pentru bani, ci pentru că altfel munca aia dispare.

Și aici ajung la ce mă roade cel mai tare. Într-o industrie de underdogi, singurul lucru care se acumulează în timp e arhiva. Nu instituțiile, nu banii, nu prestigiul, ci imaginile care rămân după. O industrie care nu se fotografiază nu are cum să pretindă că are istorie, iar fără istorie, întrebarea despre impostură rămâne fără răspuns pe vecie, pentru că nu are pe ce să se sprijine răspunsul.

Deci

Poate că produsul final al unei școli de design nu e colecția, ci omul care a învățat s-o facă. Dacă e așa, atunci ce s-a întâmplat joi seara la Amzei e mai adânc decât pare, iar toate discuțiile despre cine e adevărat și cine e wannabe sunt discuții de oameni care se uită la haine când ar trebui să se uite la oameni.

Iar dacă cineva încetează să fie impostor exact în clipa în care începe să facă serios lucrul pe care spune că îl face, atunci întrebarea se întoarce frumos spre mine, care scriu textul ăsta despre o industrie pe care o fotografiez fără diplomă. Ceea ce e, cred, singurul loc corect în care putea să ajungă.