În adolescența mea Zoltan era o voce a unei formații cu nume foarte neobișnuit, de pe o casetă pe care au adus-o acasă frații mei mai mari. Fredonam în neștire călărind bicicleta prin cartier cum „Violeta” ducea găleata la gunoi și știu și acum pe de rost toate numele din „gașca de la bloc” si mi-era mereu milă că numai bietul Țuți e mort la revoluție.

Zilele treceau, cozile la pâine continuau, pe mai multe rânduri. Mai târziu au apărut 2 mari minuni în viețile noastre: cablul TV și MTV. A treia a fost un televizor color cu telecomandă. Grupul Sarmalele Reci era în vogă și avea videoclipuri noi, iar Zoltan era tuns scurt și sarcastic. Avea deja un chip și o atitudine. Apoi au scos piesa „telefonul nu mai sună” cu care mi-au arătat că pot fredona la nesfârșit și cântece melodioase de dragoste.  Am fost mereu un fan al lor pentru libartatea lor de exprimare. Partea tristă e că ceea ce atunci ni se parea amuzant, astăzi sună mai degrabă a profeție împlinită. Vorba lor că Țara te vrea prost a dat rezultate remarcabile în ultimii ani dacă sunt tot mai multe știri adevărate pe care nu le poți diferenția de cele pamflet.

La fel ca mișcarea dezordonată a moleculelor dintr-un pahar cu apă, ne-am întersectat de mai multe ori drumurile, am povestit, am glumit, am cântat, am filmat cu Zoltan și Sarmalele Reci. Mă simt recunoscător pentru norocul ăsta. Iar întâlnirea cu Zoltan referitoare la copilărie m-a proiectat într-o altă lume. Mai tihnită, mai liniștită și lipsită de absurd. Ascultă interviul audio.

Zoltán s-a făcut mare.

---

Ce urmează e interviul de mai sus, transcris și așezat pe teme. Vorbește Zoltán; întrebările au fost scoase la montaj, așa că textul curge ca o poveste. Minutele trimit în înregistrare, la locul lor.

Clasa I, 1974

În clasa I aveam 6 ani, deci eram în 1974. Erau foarte puține mașini pe străzi și erau niște autobuze foarte frumoase, rotunde — din acelea hippie, foarte hippie, rotunde. (0:30)

Motorul era ca un fel de spinare de animal foarte gras, și șoferul mă lăsa să mă așez pe ridicătura aceea a motorului, unde era și schimbătorul de viteză.

În rest, nu exista metrou, nu existau prea multe mașini, erau foarte multe case și mai puține blocuri. (1:11)

Un copil lăsat să umble

Umblam foarte mult prin natură și, spre deosebire de zilele noastre, copil fiind puteam să umblu foarte liber, nesupravegheat de părinți.

Părinții aveau o încredere — sau, cum s-ar zice astăzi, un foarte mare grad de inconștiență — să-i lase pe copii să umble pe unde vor, nesupravegheați.

(1:24)

Năzbâtia cu tricicleta

Năzbâtia mea cea mai mare a fost la trei ani și un pic — trei ani și două luni, aproximativ — când am plecat cu un vecin de la cealaltă scară, care avea tricicletă și eu nu aveam. Am plecat pur și simplu, cu foarte mare plăcere, într-o după-amiază de primăvară, pe o stradă oarecare. Am trecut strada ca să ajungem la podul Grant, după care am trecut podul Grant, după care am ajuns undeva pe unde e astăzi Muzeul CFR, pe Grivița. (1:53)

Când am ajuns acolo era deja întuneric — primăvara se întunecă destul de repede. S-a oprit o mașină de miliție lângă noi și ne-a întrebat ce facem. Le-am spus că ne plimbăm cu tricicleta. Ne-au întrebat dacă am vrea să-i vizităm, să vedem cum e la circa de miliție.

Am zis: da, cum să nu, bineînțeles. I-am întrebat dacă au și câine. Ne-au zis: bineînțeles. Am zis: a, atunci cu atât mai mult vrem să mergem.

Și ne-am dus, și ne-am jucat cu câinele. Bineînțeles că ei au încercat să facă conversație. Ne-au întrebat dacă suntem la școală — am zis nu, suntem la grădiniță. Ne-au întrebat ce facem la grădiniță, le-am povestit că învăț limba franceză, m-au întrebat dacă știu ceva în franceză și sigur că am început să le spun tot felul de chestii: poezii, cântece. Apoi ne-au întrebat dacă știm și unde locuim. Le-am spus adresa și le-am dat și numărul de telefon de acasă. (3:05)

Bineînțeles că imediat i-au sunat pe părinți și i-au chemat să ne ia de acolo. Am ajuns seara târziu, pe la vreo 10 și jumătate, 11, și țin minte că nici n-am mâncat — m-am băgat direct în pat. (3:45)

Ce-a urmat acasă

N-a urmat nimic. A fost doar așa, un fel de ceartă pe departe: să nu mai faci așa altădată, noi era să murim de inimă. (4:02)

Eu n-am înțeles atunci ce înseamnă toate acele lucruri. Abia mai târziu mi-am dat seama că părinții probabil că au văzut negru înaintea ochilor și s-au gândit că, dacă acum au un copil în minus, să se gândească să mai facă unul. (4:21)

Poza de la 8 ani și jumătate

De fapt, cred că poza asta de la 8 ani și jumătate are ca fundal niște trăiri anterioare, când eu am știut foarte clar că o să vreau să fac muzică.

Am avut așa un sentiment, mai degrabă decât un gând — dar sentimentul era foarte clar. Și anume că îmi doresc foarte mult să cânt.

(4:41)

Instrumentul și studiul

Apoi a venit lucrul cu instrumentul, care la vârsta aceea nu era deloc intens. Sentimentul îl avusesem pe la 3-4 ani, 4-5 ani, nu mai țin minte exact; mai târziu părinții au zis: a, dacă vrei, atunci hai, uite, îți luăm un instrument și te apuci și studiezi. (5:09)

Partea cu studiul n-a fost chiar atât de clară și atât de plină de entuziasm. Majoritatea copiilor pățesc lucrul ăsta — probabil că nici eu n-am fost o excepție. Abia mai târziu se clarifică lucrurile și conștientizezi că, dacă tot ai luat decizia asta, atunci să și lucrezi. La mine s-a întâmplat la sfârșitul clasei a șaptea, a opta, începutul liceului, când deja era limpede, îmi făcea plăcere și eram și un pic mai ambițios. (5:53)

Ce sfat i-ar da copilului de atunci

Privind în urmă, eu nu m-am abătut foarte mult de la traiectoria asta. Nu-mi reproșez nimic pentru vârsta aceea.

Cred că am făcut lucrurile exact în ritmul lor, fără niciun fel de exagerare, fără niciun fel de sforțare, fără niciun fel de a face mai mult decât trebuie. Deci nu i-aș da niciun sfat să facă altceva decât ce făcea.

Tocmai de-aia am o simpatie foarte mare pentru cine eram eu la vârsta aceea. (6:29)

Nostalgia

Am o nostalgie a unei lumi mai curate din punctul de vedere al poluării globale, ca să zic așa. Și, de asemenea, a unui context sufletesc, social, mult mai călduros. Oamenii erau mult mai inimoși și mai simpli și știau să se bucure mult mai mult de clipa care îi întâmpina — cu toate că condițiile economice, materiale, erau mult mai vitrege decât în zilele noastre. (7:09)

Oamenii de azi sunt mult mai bogați și nu știu să se bucure de bogăția pe care o au. Sunt mult mai izolați unii de alții. Pe atunci oamenii erau mult mai uniți, așa, într-o familie mare. Probabil că sărăcia îi ținea pe oameni mult mai uniți decât bogăția de azi, care mai degrabă îi desparte.

Mai degrabă din zona asta am nostalgii. În rest, mă bucur că suntem totuși într-o lume în care poți să te individualizezi și să-ți urmezi proiectele cu mult mai mare ușurință decât atunci. (8:17)

---