Sâmbătă seara, la Palatul Culturii din Ploiești, stăteam în groapa fotografilor cu genunchii îndoiți și cu obiectivul sprijinit de balustradă, în poziția aia care ți se pare comodă în primele patru minute și pe care o regreți în restul serii. Sala Coloanelor era plină. Rămăsese plină și după pauză, ceea ce, dacă ai mai fost la evenimente din astea, știi că e mai rar decât pare.
La un moment dat m-am uitat în sus, la primul rând. Și mi-am dat seama că nu recunosc pe nimeni.
Adrian Murgea, care coordonează echipa de fotografi la Bloom Fashion Festival și la Feeric, mi-a spus-o direct mai târziu, când i-am pus reportofonul în față: „Este o discrepanță între orașul Ploiești, oamenii din front row și festival. Ce este în interiorul mochetei este foarte profi, ce este în exteriorul mochetei este îndoielnic.” Un mix de părinți, bunici, doamne, nașe. Nu figurile pe care le vezi în primele rânduri la fashion week-urile mari. Și de aici, întrebarea lui, care e o întrebare bună și pe care a lăsat-o deschisă intenționat: se consideră fashion sau nu se consideră fashion dacă n-ai în front row criticii cei mai importanți?
I-am răspuns pe loc, fără să apuc să-mi dreg vocea, și îmi place răspunsul meu mai mult acum, la trei zile distanță, decât mi-a plăcut atunci. Am zis că da, se consideră, pentru că important e ce rămâne și ce se transmite mai departe, prin generații, nu doar prin mediile vizuale. Că e nevoie de mișcări locale, care mișcă lucruri mai încolo. Aripa de fluture și tot ce vine după ea.
Frumos. Acum hai să văd dacă chiar cred asta.
Ce era de fapt pe mochetă
Partea comică a discrepanței e că merge invers decât te-ai aștepta.
Pe podium, în cele două seri, au fost: Evgheni Hudorojcov de la Chișinău, care a intrat cu brandul lui în calendarul oficial al Paris Fashion Week; Denis Predescu, designer și arhitect, cu creații ajunse de la Paris și Cannes până la Monaco și Dubai; Eli Lăslean, treizeci și patru de ani de casă de modă; și studenți de la șase universități din trei țări, în aceeași seară, pe aceleași scânduri. Ediția a fost construită în patru acte, ca un spectacol, nu ca o înșiruire de defilări.
Deci nivelul de pe podium era mai mare decât nivelul din sală. Ceea ce, dacă stai să te gândești, e situația ideală și în același timp cea mai inconfortabilă cu putință — cam ca atunci când gătești trei ore pentru niște oameni care ar fi fost la fel de fericiți cu o pizza. Nu e vina nimănui. Doar că undeva, între ce s-a pus pe masă și ce s-a putut gusta, s-a pierdut ceva.
Și tema. Tema ediției a fost ANIMA: ceea ce nu se vede, dar se simte. Sufletul care animă materia și îi dă formă. Foarte bine. Festivalul a acreditat zece fotografi ca să documenteze asta. Zece oameni plătiți în lumină și în genunchi ca să înregistreze exact lucrul pe care organizatorii îl declaraseră, din capul locului, invizibil. E ca și cum ai chema patru instalatori să-ți repare liniștea din casă. Sunt băieți buni, au scule, dar nu prea au unde să dea cu ele.
Am fost unul dintre cei zece. Zic asta acum, ca să știi de unde vorbesc.
Gardul de la Arad
Acum câțiva ani am fost la un festival de modă la Arad, unde nu eram fotograf oficial, ci genul de fotograf care stă cu un pas în spatele celor oficiali și speră să nu-l dea nimeni afară. Din cauza asta am ajuns lângă un gard, pe partea prin care treceau oameni pe stradă.
Și oamenii nu au trecut. S-a făcut un ciorchine acolo, la gard. Oameni ai Aradului, care nu aveau absolut nicio treabă cu moda, veniți de la cumpărături sau de la plimbarea de seară, care au rămas și s-au uitat de la cap la coadă. Nu au plecat la pauză, nu s-au plictisit, nu au scos telefoanele.
La final a ieșit o colecție lungă, cu pompoane multe și cu flori uriașe pe piept, genul de haine pe care le face o doamnă care alimentează tot orașul cu ținute de ocazie. Și abia atunci, la aia, ciorchinele de la gard a aplaudat. Cineva a zis, cu voce tare și cu o satisfacție care mie mi-a rămas în cap și acum: „ăsta da, am înțeles și noi fashionul.” Până atunci fuseseră numai avioane.
De atunci car scena asta după mine ca pe o piatră în pantof. Pentru că e o veste bună și una proastă în același ambalaj, și nu poți s-o desfaci ca să iei doar jumătate. Vestea bună: oamenii au stat. Nimeni nu-i obligase, nu plătiseră bilet, aveau treabă. Au stat două ore la un gard pentru că se întâmpla ceva. Vestea proastă: din tot ce au văzut, singurul lucru pe care l-au recunoscut ca fiind pentru ei a fost pomponul.
Cine pe cine educă
Pe Lăcrămioara Crișan am prins-o la interviu tot sâmbătă seara — e curatoarea ediției și, în același timp, a prezentat și o colecție. Când am întrebat-o de gustul publicului, a spus lucrul cel mai limpede pe care l-am auzit toată seara: „Publicul întotdeauna va consuma ceea ce i se oferă. De aceea părerea mea este să vină creativi cât mai mulți în piață, ca să se poată alege corect. Designerul educă publicul prin ceea ce oferă.”
Și a continuat cu partea care doare: dacă peste tot e același stil, nu mai rămân decât criterii de preț, de material și de lungime. Adică exact felul în care ne cumpărăm noi hainele acum, în dulapul ăla în care nu mai încape nimic și în care tot mai bagi, pentru că erau douăzeci și nouă de lei și ar fi fost păcat.
Deci discernământul nu e o însușire de caracter, e o funcție a ofertei. Nu poți alege între lucruri pe care nu ți le-a arătat nimeni. Ciorchinele de la gard nu a aplaudat pomponul din prostie; l-a aplaudat pentru că era singurul lucru de acolo pentru care avea deja o măsură în cap. Restul erau avioane, iar avioanele nu se compară cu nimic din bucătăria ta.
De unde rezultă că un festival de modă la Ploiești, la patruzeci de minute de București — mai aproape decât unele cartiere ale Bucureștiului la șase seara — face muncă de infrastructură, nu de spectacol. Adaugă termeni de comparație într-un oraș care n-avea. Iar treaba asta se face lent, prost plătit și fără aplauze, ca toate lucrurile care contează.
Diana Stanciu, care conduce festivalul, mi-a spus că primele patru ediții au fost, în capul ei, teste. O zi, locații mici, fără curator, fără deschidere oficială. Abia a cincea e cea pe care și-o dorise de la început. Patru prototipuri asumate ca prototipuri — ceea ce, într-o țară în care toată lumea își lansează prima ediție ca pe un eveniment istoric, e aproape o formă de bună-creștere. Și când am întrebat-o de ce continuă, mi-a răspuns ceva ce n-o să uit: „Dacă am vrut să mă opresc și am zis că nu-l mai fac, surpriză, l-am făcut din nou, pentru că mă împinge efectiv comunitatea mea.”
Nu festivalul ține comunitatea. Comunitatea ține festivalul.
Partea de meserie, unde stau eu prost
Adrian, după ce a lansat întrebarea despre front row, a venit și cu o cerere foarte concretă, și aia e partea din interviu care mă privește direct.
Ne-a lipsit timpul de lucru cu modelele. La un festival, înainte de show nu se îmbracă nimeni, iar când începe îmbrăcatul nu mai poți scoate pe nimeni, că e iureș. Așa că tot ce rămâne e catwalk. Poze de defilare, bune, curate, previzibile. „Only catwalk”, cum i-a zis el, cu dispreț de om care știe ce ar fi putut ieși.
Ce cerea era o zi de editorial. A doua zi, sau lunea de după, cu fotografii lăsați să lucreze cu stiliștii și cu modelele, în oraș, în lumină aleasă, fără cronometru. La Feeric, spunea el, mai ai spații între show-uri, modelele rămân îmbrăcate câte o oră, apuci să faci ceva. Aici nu. Aici totul merge ca mașina de spălat aia care mai are trei minute de o jumătate de oră.
Am notat pe loc, ca prostul, ca și cum eu aș fi cel care decide programul. Dar am notat pentru că are dreptate și pentru că e singurul lucru din toată seara pe care îl pot repara oameni ca mine. O colecție fotografiată doar de pe podium produce dovada că a existat. O colecție fotografiată ca lumea produce ceva ce circulă mai departe. Iar dacă teza mea, rostită în fața reportofonului lui Adrian, e că important e ce se transmite, atunci eu am ieșit din sala aia cu dovada, nu cu transmisia.
Deci
Acum o lună am scris un text despre ce rămâne după ce se sting luminile, în care spuneam că într-o industrie fără instituții, fără presă de specialitate și fără muzee care să colecționeze, singurul lucru care se acumulează în timp e arhiva vizuală. Și că arhiva aia o fac fotografii, pe cont propriu, fără să le-o ceară nimeni.
Continui să cred asta. Dar de la Ploiești n-am plecat cu senzația că arhiva a fost lucrul cel mai important care s-a întâmplat acolo, deși eram zece oameni angajați exact pentru ea.
Pentru că, la un moment dat în seara aia, Nico a văzut o ținută, a întrebat cine a făcut-o, i s-a făcut cunoștință cu creatoarea și și-au luat numerele de telefon. Atât. Un număr de telefon dat între două femei care lucrează amândouă cu imaginea publică, într-o țară în care lucrurile astea se întâmplă rar și nu se întâmplă niciodată pe internet.
Zece aparate au fotografiat toată seara. Niciunul n-a prins momentul ăla.
Despre ediție
Bloom Fashion Festival, ediția a V-a, cu tema ANIMA, s-a desfășurat între 4 și 6 septembrie 2026 la Ploiești. Prima zi, BLOOM EDU, cu ateliere gratuite despre modă circulară și consum responsabil, a avut loc la Your Events Garden din Păulești; cele două seri de prezentări, în Sala Coloanelor a Palatului Culturii. Festivalul e condus de Diana Stanciu, care semnează și direcția creativă, alături de Alex Raus, Dragoș Stoian și Adina Lică. Curatoriatul ediției a fost semnat de Lăcrămioara Crișan și Raluca Enver, iar prezentarea celor trei zile, de Gianina Corondan. Am fost unul dintre fotografii acreditați ai ediției.