Pentru mine, Omul care aduce ploaia de Richard Nash, în regia lui Andrei Huțuleac, este o plutire. O poveste suspendată între o realitate posibilă și o producție cinematografică imaginară, gen „studiourile TMF” — o prescurtare jucăușă de la Teatrul Maria Filotti, dar care sună exact ca un studio care ar putea produce filme într-o lume paralelă.
Totul e metaforic din prima secundă. E clar că seceta, ploaia, relațiile, familia și misiunea personajelor sunt puse ca niște poezii într-o colecție. Nu ca piese separate, ci ca un volum coerent. Fiecare capitol își are filosofia lui, dar toate comunică între ele. Există o unitate, o logică internă și o coregrafie care funcționează ca niște piese mobile de scenografie.
Personajele construite de Huțuleac au acel aer recognoscibil, pe care îl mai văzusem și în Azilul de moarte de la Bulandra: sunt tipologii teatrale asumate, cu un fel de „veșmânt de caracter”. Doar că acolo el juca, nu regiza ca aici. Fiecare dintre ele pare cineva pe care îl ai în familie sau îl recunoști imediat în viața reală: unchiul, fata care nu și-a găsit locul, omul pragmatic, omul visător.
Punctul de adevăr
Poate singurul personaj cu adevărat uman, neîmpachetat în convenție, este tatăl.
Valentin Terente, angajat la Teatrul Maria Filotti din 1997, îl joacă pe Harry Curry într-un mod surprinzător de viu. El nu pare construit, ci descoperit. E atent, pătrunzător, prezent până în esența lucrurilor. Pare singurul care nu are nimic de-a face cu convenția asumată a spectacolului. Nu se supune complet stilizării, nu acceptă până la capăt lumea ca decor. Și tocmai de aceea devine punctul de adevăr al întregului sistem scenic.
În el apare o fisură foarte importantă: restul lumii pare compusă, el pare real.
Și asta creează un echilibru foarte interesant între stilizare și viață.
O sală vie
Un alt lucru de remarcat este caracterul revigorant al spectacolului, chiar dacă nu sună la fel de elastic ca „refreshing”. E un spectacol lejer, accesibil, deseori amuzant, dar în același timp profund și subtil. Nu cere să fii „pregătit” pentru el, iar el te prinde oricum.
Sala a fost sold out. Oameni mulți, foarte diferiți, au reacționat firesc, ca o sală vie: au râs, au aplaudat la scenă deschisă de mai multe ori, dar mulți au uitat telefoanele deschise, s-au foit la început și apoi au intrat complet în poveste. I-am simțit, i-am auzit, i-am văzut cum pleacă schimbați, emoționați, încă încărcați de spectacol.
A fost o energie foarte clară de simbioză între actori și public. Actorii TMF, mari profesioniști, au primit și au oferit această energie cu o naturalețe impecabilă, ieșind la aplauze de mai multe ori, cu o bucurie reală, nu protocolară.
Aș zice că a fost o întâlnire completă, nu doar o reprezentație.
Eu clar nu am adormit
Am stat de la început până la final cu senzația clară că aș reveni oricând la Brăila pentru alte spectacole la Teatrul Maria Filotti. E unul din spectacolele alea la care aș merge din nou, și cu părinții.
Asta înseamnă că spectacolul trece testul cel mai important: nu e doar „pentru cunoscători”, ci și pentru oameni care poate nu au răbdare cu arta contemporană sau obosesc repede într-un scaun de teatru.
Eu clar nu am adormit.
Omul care aduce ploaia — după The Rainmaker (1954) de N. Richard Nash · Teatrul „Maria Filotti” Brăila · premiera 29 noiembrie 2025.
Văzut pe 10 mai 2026, ultima oprire dintr-o zi culturală la Brăila, urmată de un backstage cu actorii.