Opt locuri într-o dubă
Duminică dimineața ne-am urcat opt oameni într-o dubă și am plecat la Brăila. Nu la mare, nu la munte, nu la un festival cu line-up. La Brăila, ca să vedem un spectacol de teatru.
Iar pentru că orașul e ofertant și pentru că opt ore într-o mașină trebuie umplute cu ceva, am mai băgat pe drum un atelier de designer, două muzee, un prânz și o prăjitură.
Ordinea zilei, ca să se înțeleagă despre ce vorbesc: atelierul Florentinei Giol, apoi Muzeul Umorului, unde am chicotit cu Costel Pătrășcanu, apoi Muzeul Nicăpetre, apoi prânzul la La Fenice, apoi prăjitura la Poem Chocolat, apoi Omul care aduce ploaia la Teatrul „Maria Filotti”, apoi backstage cu actorii.
Șaptesprezece ore, dus-întors. Recomand.
Ce am luat cu mine nu e niciuna dintre opriri, ci felul în care se leagă. O zi culturală nu e o listă de activități, e o singură experiență lungă în care fiecare oprire o pregătește pe următoarea. Atelierul Florentinei Giol te pune în starea potrivită pentru muzeul de caricatură; prăjitura de la Poem Chocolat te scoate din ea exact cât trebuie ca să intri în sală odihnit.
Sala era plină
Despre spectacol am scris separat — o plutire suspendată între o realitate posibilă și o producție cinematografică imaginară, în regia lui Andrei Huțuleac, cu un Valentin Terente care nu pare construit, ci descoperit. Cine vrea cronica, o găsește acolo.
Dar nu spectacolul e motivul pentru care scriu textul ăsta.
Sala era sold out. Duminică seara, la Brăila, la un text american din 1954, sala era plină. Oamenii au asistat cu sufletul la gură. Au râs, au aplaudat la scenă deschisă de mai multe ori, au uitat să-și închidă telefoanele — și au venit în număr mare, și în mod surprinzător au fost mișcați. I-am auzit, i-am surprins: au venit foindu-se în scaune, au plecat emoționați, ovaționând și aplaudând frenetic. Iar actorii, mari maeștri, au meritat din plin valul de prietenie și căldură venit din sală, și cu mare dibăcie au ieșit în repetate rânduri la aplauze.
E o simbioză brăileană, actor-spectator, care m-a prins și pe mine.
În teatrele din orașele mai mici decât marile centre există o intimitate a recepției pe care Bucureștiul a pierdut-o. Publicul nu vine doar să consume cultură, ci să fie parte dintr-un ritual local. Iar actorii simt asta și joacă mai direct, mai cald, mai împreună. La București, la spectacole obiectiv mai bune, cu bugete mai mari și distribuții mai celebre, sala e adesea mai rece. Aplaudăm politicos, ne uităm dacă a plecat cineva, comentăm în foaier cu vocabularul potrivit.
Nu știu dacă asta e o virtute a orașelor mici sau doar consecința faptului că n-au de ales. Când în oraș e un teatru și el joacă duminică seara, te duci. Când în oraș sunt patruzeci de lucruri în aceeași seară, nu ești nicăieri cu totul.
În dubă nu poți pleca
Ce știu e că am plecat de acolo cu ceva ce nu-mi dau evenimentele din București. Și că opt oameni într-o dubă, timp de patru ore la dus și patru la întors, ajung să se cunoască într-un fel în care nu se cunosc la niciun networking.
Construiesc de câțiva ani o comunitate de creativi — vreo două sute de oameni acum, artiști, freelanceri, oameni care lucrează singuri acasă și se plictisesc. Am organizat pentru ei zeci de evenimente: seri de muzică, cenacluri, dezbateri, întâlniri de networking. Funcționează, dar toate au aceeași limită: oamenii intră, stau două ore, pleacă. Conversațiile se opresc unde s-au oprit.
În dubă nu poți pleca.
Patru ore la dus, patru la întors, aceiași opt oameni, fără agendă și fără moderator. Se epuizează small talk-ul în primele douăzeci de minute și după aia n-ai încotro. Oamenii au ajuns acasă știind unii despre alții lucruri pe care nu le-ar fi aflat în doi ani de evenimente.
Am rămas cu o regulă de meserie pe care o aplic de atunci: timpul mort împreună face mai mult decât timpul organizat împreună. Un eveniment de networking optimizează fiecare minut și tocmai de asta nu produce nimic — nimeni nu are timp să se plictisească suficient cât să spună ceva adevărat. Duba face mai mult pentru legături decât orice eveniment gândit ca să facă legături, probabil pentru că nimeni nu a proiectat-o cu scopul ăsta.
N-am proiectat-o. Voiam doar să văd un spectacol de teatru la Brăila. Cele mai bune formate pe care le-am construit au apărut toate așa, ca efect secundar al unei chestii pe care o făceam din alt motiv.
Ce am furat de acolo
Problema, dacă e vreuna, e că nu știu dacă se poate repeta. Am ieșit din Brăila cu senzația că am furat ceva ce nu ne aparține — un fel de a fi împreună într-o sală pe care noi, la oraș, l-am pierdut fără să băgăm de seamă.
Iar lucrurile astea au obiceiul prost de a se strica exact în clipa în care cineva încearcă să le organizeze.
Ziua culturală la Brăila, 10 mai 2026 — atelierul Florentinei Giol, Muzeul Umorului, Muzeul Nicăpetre, La Fenice, Poem Chocolat și Omul care aduce ploaia la Teatrul „Maria Filotti”.